Meditatorul (partea a patra)

Meditatorul (partea a patra)

Partea I, Partea a doua, Partea a treia

(…) Surprinsa de reactia lui, raman nemiscata cateva minute. Apoi, dupa ce imi revin, ma duc dupa el. Vad in fata usii, pe jos, hainele din cuier si imi dau seama ca a plecat in mare graba. Il gasesc aproape de lac, la inceputul padurii, stand pe trunchiul unui copac cazut intr-o furtuna anul trecut. Ma apropii incet de el. Ii pun mana pe umar si il vad tresarind ca trezit dintr-un somn profund.
– Cum m-ai gasit? ma intreaba surprins.
– In fiecare weekend te vad aici cand alerg pe langa lac. De fiecare data citesti sau asculti muzica. Esti OK? N-am vrut sa par asa dramatica…
– E adevarat? Eu? Eu sunt de vina? Dar… ce-am facut?
– Ce ai facut? Umm… hai sa-ti spun! Ai intrat in viata mea fara ca macar sa ma intrebi si m-ai facut sa cred ca poate, poate simti ceva pentru mine. Apoi, cand incercam sa fiu fericita, sa ma apropii de tine, m-ai indepartat si mi-ai aratat ca iti sunt indiferenta. De ce sa mai incerc sa fac asta? Crezi ca-i distractiv? Sa iti mai spun si ca in ultimele doua saptamani toate subiectele de discutie dintre noi au fost banale? Nu cred ca iti pasa de toate chestiile stupide despre care am vorbit…
– Umm… eu…
– Stai, asteapta sa termin. Nu ma pot multumi cu micile momente de atentie pe care mi le dai. Nu pot sa astept sa iti pese. Nu e corect pentru mine, Lucian. Nu poti sa ma faci sa ma indragostesc asa de tine , daca stii ca nu simti nimic…
– Scuze.. . eu… eu trebuie sa plec. Chiar imi pare rau, Bianca.
– Uite, daca o parte din tine, chiar si cea mai mica parte, a tinut vreodata la mine macar putin, atunci stai! Ramai…
Il vedeam nehotarat. Imi ocolea privirea si statea ca o statuie. Se apropie de mine, ma saruta pe frunte, se intoarce si pleaca. Merge cativa metri, se opreste si ma priveste din nou.
– Cred ca ora asta de meditatii am pierdut-o. Daca vrei, putem sa ne intalnim maine la mine sa recuperam materia.
– Bine, ne vedem maine, ii zic incercand sa nu par afectata de plecarea lui.
Il urmaream tacuta cum se departeaza pana cand dispare. In urmatoarea secunda m-am intors si am inceput sa alerg prin padure. Plangeam in hohote si simteam ca pana si plamanii ma dor. Stiam fiecare colt al padurii. Cand eram mai mica, obisnuiam sa ma plimb cu tata in fiecare sambata pe aici. Stiam exact unde voiam sa ajung. In mijlocul padurii era o poiana. Inainte fusese un lac care cu timpul a secat. Mergeam acolo cand imi doream sa imi pun ordine in ganduri… Cand am ajuns, am cazut pe iarba nereusind sa imi stapanesc lacrimile. Am stat asa zeci de minute incercand sa ma linistesc. Fara niciun folos insa…
Am tresarit cand am auzit un zgomot ce venea din spatele meu. M-am intors repede si l-am vazut pe tata stand si uitandu-se la mine.
– De cat timp esti aici?
– De destula vreme cat sa stiu ca nu esti bine. Te-am vazut vorbind cu Lucian. Ce s-a intamplat? Nu trebuia sa invatati la el?
– Ba da, doar ca am zis sa iesim putin sa ne limpezim gandurile.
– Stii… Cand erai mica, incercai sa ne minti adesea in legatura cu micile tale nastrusnicii. Imi amintesc ca mancasesi toata ciocolata din casa si, chiar daca erai murdara toata pe la gura de ciocolata, tot incercai sa ne convingi ca nu ai mancat-o tu. Dar in privinta asta nu poti sa ma minti. Zi-mi, ce s-a intamplat?
– Nu am putut sa il suport dinainte sa-l cunosc. Nu stiu ce a facut de acum il iubesc.
– Stii… Iubirea poate fi raiul pe Pamant dar, in acelasi timp, poate fi iadul pentru noi. Nu trebuie ca el sa te mediteze in continuare. Putem sa cautam pe altcineva.
– Nu… Daca nu e el nu ma pot concentra. Trebuie sa fie el. O sa fiu bine.
– Sunt sigur ca vei fi. Acum, hai acasa. Mama ta ti-a pregatit mancarea preferata.
Ziua urmatoare a venit sa ma ia de acasa ca sa mergem la el. Tot drumul am fost tacuti, fara sa ne uitam unul la altul. Doar am mers unul langa celalalt, amandoi cu castile in urechi. Ajunsi la el am inceput imediat lectia. Eu auzeam tot ce spunea ca un ecou pe fundal. Eram blocata in trecut. Blocata in fiecare moment cand inima imi urca in gat, blocata in fiecare moment cand simteam fluturi in stomac… Il auzeam cum imi repeat numele incercand sa ma faca atenta dar nu reuseam sa reactionez.
– Bianca, tu ai fost macar un pic atenta la tot ce am zis pana acum?
– Scuze, nu pot sa fac asta, nu ma pot preface ca nu s-a intamplat nimic.
– E atat de rau?
– Stiu ca nu esti asa, stiu ca nu esti atat de… indiferent. Stiu ca-ti pasa. Pe mine nu ma poti minti.
– Nu ai de unde sa stii, nu ma cunosti, nu stii nimic despre mine. Chiar daca ti-as spune, nu ai intelege.
– Incearca-ma! Explica…
– Uite… cateodata am niste stari ciudate, simt ca nimeni nu e langa mine, sau ca nu pot avea incredere in nimeni. Asta ma face sa ma departez de oameni. Nici eu nu inteleg de ce am starile astea de… tristete, frig, intuneric. Apoi mai sunt amintirile care ma afunda mai tare in acest intuneric. Si stau, ma uit in tavan, este tot intuneric, ca si in suflet, este gol, sau cel putin asa simt. Ziua e atat de frumoasa, dar vine seara si imi este asa greu sa adorm… Poate timpul va rezolvat ceva… sau nu. Acele amintiri ma fac sa cad. Este ceva de care nu pot scapa. Mi-a fost distrusa toata increderea. Increderea in mine, in alte persoane, tot. Iar acum… ce pot sa fac? Stau, ascult muzica sperand ca totul o sa dispara. Insa lucrurile nu se intampla asa…
Tu, de cand te-am cunoscut, ai aprins o lumina in acel mare intuneric din sufletul meu. Dar nu mai am incredere in oameni, de asta mai bine sunt indiferent decat sa fiu ranit din nou.
Am ramas uimita. Am incercat sa ii spun ceva ce avea menirea sa-l incurajeze, dar ramasesem fara cuvinte. M-am apropiat de el si l-am luat in brate. Am ramas imbratisati cateva minute. Cand ne-am departat s-a uitat la mine si mi-a spus:
– Esti o fata buna Bianca, sa nu te schimbi!
Nu ma puteam uita in ochii lui. Mi-am lasat privirea in jos, involuntar. S-a apropiat usor de mine si m-a atins usor cu mana pe obraz. Mi-am lasat capul incet pe umarul lui, mult prea obosita ca sa realizez ce faceam. M-a luat din nou in brate…
– Daca tot ce ai spus este adevarat, de ce ai plecat ieri?
– Pentru ca oricum nu o sa poata fi ceva intre noi.
– De ce?
– Pentru ca nu o sa se poata, nu mai pune atatea intrebari.
– Complici totul, ca de fiecare data… ar putea fi atat de simplu…

Va urma…

Ana-Maria Ivanov

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *