Vremea cepei

Vremea cepei

 

Soarele stralucea. Pur si simplu. Norii veseli trageau cu coada ochiului spre Pamant ca sa vada ce se mai intampla in zona. Iar vantul se plimba incoace si incolo din simplu motiv ca nu avea nimic mai bun de facut.

Un stadion oarecare era plin de oameni. In jur de … copii si adulti stateau si asteptau inceperea Concursurilor Anuale, care erau o competitie organizata de primarie pentru deliciul publicului.

Anul acesta era a 20-a editie, asa ca trebuia sa fie ceva special. Nu se putea altfel! Se introducea un nou concurs: mancatul de ceapa pentru juniori! Acesta fusese solicitat de spectatori inca de la primele editii.

Festivitatea de deschidere a insemnat ca niste vedete de prin zona au venit si au vorbit/cantat pe scena.

Dupa primele probe, absolut patetice, precum saritura in lungime sau aruncatul sulitei, a venit si vremea cepei.

Erau opt participanti: sapte copii din diferite parti ale lumii, considerati ca avand un metabolism mai rapid ca viteza luminii, si eu, Vladimir, un simplu copil roman ce iubea ceapa.

De cand ma stiu, langa casa de la munte, am avut un strat cu ceapa, asa ca la fiecare masa (si uneori la gustari :)) mancam cate una. Mai mare sau mai mica. Partea speciala este ca faceam acest lucru cu mare placere.

Revenind la competitia mai sus mentionata, pot spune ca anul asta aveam sanse destul de mici, deoarece aveam un dinte care mi se misca si mi-era greu sa mananc asa. Dar nu m-am dat batut…

Cand au venit cepele pe care trebuia sa le mancam, eu si ceilalti copii am fost socati: erau asa de mari, ca aratau ca niste ghiulele de tun. Dar nu am avut timp sa ne miram prea mult. Ni s-au dat cepele (grele ca bidoanele de apa de 5l) si timer-ul a pornit.

Prima imbucatura am luat-o mai incet si oarecum ezitant, dar cand am redescoperit gustul dulce si suculenta cepei, am inceput sa mananc plin de entuziasm si voie buna. Cand am terminat, ceilalti copii mai aveau muuuult. Unii lacrimau, altii se stambau, iar altii nici macar nu indraznisera sa se apuce.

Bineinteles ca am fost ridicat pe brate si aclamat minute in sir. 🙂

La un moment dat, m-am inecat cu ceva si am inceput sa tusesc.  Cand cineva mi-a dat o palma tare pe spate, am scuipat ceva alb in palma: era DINTELE!

Lifetime experience, right? 🙂

Vladimir Sontea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *