Captivi in pinacoteca: Ultima seara a indienilor

Captivi in pinacoteca: Ultima seara a indienilor

„Ma numesc Leoti (care, in limba mea, inseamna Floarea Preeriei) si am crescut in mijlocul muntilor si al vailor adanci. Tribul meu, Navajo, s-a stabilit in preerie, intr-o zona cu pamant fertil, cu rauri repezi si reci, cu paduri intinse si cu arbori batrani. In acest trib, stramosii mei traiesc de aproape cinci sute de ani. Bunicul meu este vrajitorul tribului, tatal meu este unul dintre marii conducatori razboinici si fratele meu mai mare, Bisahalani (care inseamna Cel care Vorbeste) este cel mai bun ajutor al tatalui meu, pentru ca el vorbeste cu conducatorii celorlalte triburi.
Chiar daca traditia imi impune sa urmez calea mamei mele, aceea de a avea grija de cortul familiei, de hrana, de imbracaminte si de arme, eu sunt mai degraba fascinata de bunicul si de tatal meu. Nu o data am luptat in razboaiele tribului meu impotriva indienilor Sioux sau Cheyenne. Ba chiar de cateva ori m-am razboit si cu o banda de albi care voiau sa ne atace tribul.Tatal meu m-a invatat tainele securii razboiului de cand aveam 14 ani. Stiu sa trag cu arcul, sa tintesc cu sulita sau cu tomahawk-ul si sa calaresc in goana peste vai si munti mai bine decat multi alti tineri razboinici ai tribului. Sunt pregatita in toate privintele ca sa pot sa imi apar familia, stramosii si traditiile.
Dar timpurile s-au schimbat tulburator… In ultimii ani, fetele-palide (oamenii albi) patrund tot mai mult in teritoriile noastre si ni le acapareaza. Zeci de triburi vecine trimit vesti triste, mii de indieni se retrag tot mai departe in munti, alungati de cotropitorii albi. Asezarile lor sunt distruse, corturile-arse, obiectele de cult sunt profanate iar ei raman niste simpli tolerati, victime ale egoismului. Povestile cutremuratoare au ajuns si la urechile tatalui meu si el a impartasit cu mine temerile sale. Nu sunt pregatita sa cedez in fata nedreptatii, mai ales pentru ca am toate posibilitatile de a lupta pentru tribul meu.
“Sunt tanara si nimic nu ma poate opri! Tinerii vor duce mai departe traditia, iar eu voi fi prima dintre ei!” – asa gandeam eu, acestea erau dorintele mele in noptile in care meditam indelung la timpurile ce vor veni asupra tribului meu.
Intr-o seara, bunicul ne-a chemat pe mine, pe fratele meu si pe tata langa cortul sau. Facuse un foc mic, cat sa ne lumineze fetele ca sa putem vorbi, si ne asezase cateva pături pe jos, in jurul focului.
– Stati jos, fiii mei! Stati jos, langa mine! ne-a spus el cu vocea ragusita, putin soptita, asa cum il aud si cand face incantatii si vraji inainte de plecarea la lupta sau la vanatoare. Deci era ceva solemn, de aceea folosea vocea aceasta.
– Ce se intampla, bunicule? l-a intrebat fratele meu, putin nelinistit.
– Bisahalani, fa liniste si lasa-l pe bunicul tau sa iti vorbeasca! i-a taiat cuvintele scurt si rece tatal meu.
– Nu va certati si voi, nu langa mine! Sunt satul de dispute, de razboaie, de lupte si de sange! Astazi a venit la mine Ahtunowhiho, seful tribului Cheyenne asezat dupa Dealurile- Vanatorii. Mi-a dat de veste ca si eu au dezgropat securea razboiului impotriva feţelor-palide. Vor sa se razbune pentru stricaciunile pe care albii le-au facut ca sa isi poata construi o noua ferma. Acum toate triburile au dezgropat securea razboiului, noi suntem ultimii care inca nu au pornit la lupta…
– Maine o vom face si noi, bunicule! am strigat eu razvratita, pregatita sa ma razboiesc chiar si in acel moment, daca ar fi trebuit.
Bunicul a plecat privirile in jos, tintuind focul care abia mai ardea. O pala linistita de vant i-a unduit penele din coroana pe care o avea pe cap. A oftat scurt de cateva ori si, cu privirile ramase asupra flacarilor mici, palpainde, ne-a grait, de aceasta data soptit:
– Noi nu vom dezgropa securea razboiului. Ar duce la pieirea tribului nostru. Eu stiu aceasta, fiii mei! Asa cum vulturii cerului zboara liberi deasupra preeriei, tot la fel, intr-o buna zi, si indienii vor fi din nou independenti, eliberati din mainile feţelor-palide. Trebuie doar sa avem rabdare.
– Dar… bunicule…
– Cei care au dezgropat securea razboiului impotriva albilor isi vor gasi sfarsitul curand. Albii vin cu arme mari, cutremuratoare, cu pusti si cu pistoale, cu gloante de fier. Vor invinge indienii inainte ca acestia sa apuce sa se inarmeze, macar, cu tomahawk-urile stramosilor lor. Si daca vreunii vor opune mai multa rezistenta, ii vor cumpara cu apa de foc, aur si cai. Nu trebuie ca tribul nostru sa fie prada acestei siretenii. Noi ne vom supune cu pace, astfel incat femeile si copiii tribului nostru sa fie in siguranta cat mai repede. Soarele nu va rasari niciodata peste sangele varsat al razboinicilor din tribul nostru, iar luna nu va lumina cu razele ei lacrimile vaduvelor tinere, cu prunci in brate. Nu! Noi vom fi altfel, ca sa putem supravietui.
– Si ce o sa se intample cu toate traditiile noastre, bunicule? l-am intrebat eu, aplecandu-ma spre el, pentru a pastra atmosfera de mister care se creease datorita vorbelor sale soptite.
– Timpul, Leoti, este singurul care poate raspunde intrebarii tale. Asculta-l, cand iti va vorbi!
Cu totii ne indreptaseram privirile catre bunicul meu, care pastra tacerea, ca sa pecetluiasca cele impartasite. Focul aproape se stingea. La fel si speranta din inima mea. Vremurile schimbatoare au adus noi ganduri in mintea mea, ganduri pe care nu le-as fi acceptat altadata. Dar bunicul meu este cel mai intelept om pe care il cunosc. Poate ca are dreptate… poate ca razboiul nu este intotdeauna solutia.
Noi vom fi tribul care va gasi alta cale de convietuire: noi vom fi tolerati si toleranti. Noi vom lua ca exemplu vulturii liberi ai cerului, vom invata din povestile frumoase ale strabunilor, vom fuma pipa pacii cu albii si vom asculta povetele vantului batran, care stie mai multe decat noi toti.”
Am auzit aceasta poveste pe cand aveam 12 ani. Mi-a fost povestita de Leoti, o indianca batrana, care traise cele mai grele vremuri ale bastinasilor din America. Era printre ultimii ramasi ai tribului Navajo, in care crescuse. Am cunoscut-o prin bunicii mei, care au studiat istoria Americii impreuna cu ea. Leoti respecta familia mea, familia Armstrong si ii admira pe parintii mei pentru iubirea fata de indieni pe care mi-au insuflat-o. Ma striga mereu pe nume, adresandu-mi-se cu „micuta Carol”, si imi spunea povesti dintre cele mai inspirante.
Multi ani mai tarziu, dupa ce am studiat arta, mi-am amintit povestea ei. Insufletita de amintirea frumoasa a lui Leoti, am vrut sa pun pe panza acea seara minunata pe care indianca a petrecut-o cu familia ei.

****

Dragii mei detectivi, noua provocare tocmai a fost lansata! Succes in descoperirea operei ascunse in spatele povestii! Smile

Data trecuta: Dans la Bougival de Pierre-Auguste Renoir

Auguste Renoir - Dans la Bougival

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *