Povestea unui tablou: “Trisorii” de Michelangelo Caravaggio

Povestea unui tablou: “Trisorii” de Michelangelo Caravaggio

– Inca doua!
– Trei, crupiere!
– Mergi?
– Schimb!

– Vreau una!
Iata cele mai frecvente replici din tensionata conversatie a serilor petrecute impreuna la palat. Cu ochii inflacarati, cu mainile tremurande, cu glasurile poruncitoare si cu speranta victoriei in minte, ne avantam cu totii in jocul de carti, tot mai absorbiti de suspans si de atmosfera.
De cele mai multe ori ramanem cu totii sa jucam: Giorgio, ajutorul bucatarului, Franco, baiatul de la grajduri, Angelo, unul dintre gradinari, Francesca, fiica uneia din doamnele de la curte si eu, Antonio, menestrelul. Bineinteles, grupul nostru nu este complet fara Dindo, bufonul de la curte – el este crupierul nostru, imparte cartile, toarna vin in pahare si tine socoteala castigurilor (cel mai adesea – gresit).
In aceasta seara, insa, nu au venit toti; suntem doar eu, Angelo si Dindo. Giorgio pregateste masa pentru cina tarzie, Franco pregateste fanul pentru cai, iar Francesca brodeaza impreuna cu mama sa. Si pentru ca Francesca nu este aici, gandurile mele zboara departe… La cum priveste in gol, se pare ca nici Angelo nu isi poate lua gandul de la frumoasa domnisoara.
Noi trei am crescut impreuna la curte si ne-am creat propria noastra “traditie”: jocul de carti de sambata seara. La fiecare sfarsit de saptamana ne grabeam sa ne terminam indatoririle, iar la lasarea serii fugeam in spatele pavilionului mare, unde, intr-o camaruta plina de lumanari, ne aranjam o masuta si cateva scaune pentru a ne desfasura jocul de carti. Cu timpul, ni s-au alaturat si ceilalti amici; Dindo s-a declarat de la bun inceput un “pierzator” la jocurile de carti, asa ca lui i-am atribuit rolul de crupier.
Cand am mai crescut, si eu si Angelo am facut o pasiune pentru Francesca. Fara sa ne marturisim unul altuia, fiecare stie despre sentimentele celuilalt, asa ca, inevitabil, intre noi exista o rivalitate care creste pe zi ce trece. Angelo ii ofera in serile cu luna plina trandafiri rosii, culesi chiar de el, pe ascuns, din gradinile palatului, iar eu, fara sa ma las mai prejos, ii scriu duminica de duminica un poem, pe care i-l asez pe pervazul camerei, pentru ca ea sa il gaseasca. In serile cand aflam ca Francesca vine la jocul nostru de carti, amandoi venim mai devreme si suntem aranjati, cu vesmintele cele mai bune si cu pene la tichii. In seara aceasta, din pacate, am aflat prea tarziu ca ea nu vine.
Jocul s-a incins, asadar, doar intre mine si Angelo. Intaratati de rivalitatea noastra, cu gandul la frumoasa Francesca, amandoi jucam tot mai dur, tensiunea creste tot mai mult si ochii nostri devin tot mai inflacarati.
– Haideti copii, concentrati-va la joc, frumoasa voastra nu este aici!
Dindo ghicise, bineinteles, la cine zboara gandurile noastre.
– Ei bine, daca nu vreti voi, va voi motiva eu: cine castiga tura aceasta primeste libertatea de a o saruta pe Francesca! Ce ziceti, sunteti gata?
De indata ce am auzit care era miza, amandoi am tresarit si ne-am privit fulgerator in ochi.
– Eu sunt gata!
– Asemenea!
Impartind cartile, Dindo ne zambea siret, marind suspansul si emotiile din inimile noastre.
Cand mi-am luat cartile in mana, am vazut ca primisem mai multe. Am vrut sa ii atrag atentia lui Dindo, dar, privind la el, am inteles printr-un semn discret ce se intampla: ma ajuta sa castig. Mi-am ascuns cartile bune la spate si am continuat senin jocul, cu gandul victoriei in minte si cu dorinta de a castiga sarutul Francescai.
Cu fiecare carte, tensiunea crestea tot mai mult. Si eu si Angelo stiam ca sansele noastre de castig sunt impartite, ca fiecare din noi risca tot mai mult. Amandoi ceream carti, amandoi schimbam fiecare mana, amandoi priveam cu jind la combinatiile tot mai promitatoare din mana. In sfarsit, ultima runda… acum aveam sa aflam cine va avea sansa de a o saruta pe Francesca!
Cat timp Angelo isi pregatea combinatia finala, Dindo s-a inclinat putin in spatele lui. Atent si precaut, mi-a aratat doua degete, facandu-mi cu ochiul. Am inteles imediat; mi-am furisat mana la spate si, scotand cartile castigatoare, mi-am pregatit victoria.
Angelo a aruncat satisfacut pe masa cartile lui: full. Am pastrat tacerea cateva clipe, pentru a-i savura framantarile si chinul. Apoi, cu ochii stralucind de entuziasm si bucurie, mi-am pus si eu cartile pe masa: aveam quinta royala.
Am zambit victorios si, dand pe gat vinul dulce care mai ramasese in pahar, am strigat cu bucurie, facand sa rasune intreaga camera. Angelo isi primise destul de onorabil infrangerea; nu a scos un cuvant… Ma intrebam de ce… Si Dindo isi schimbase expresia de pe fata, devenind foarte grav. Am intors capul in directia in care priveau amandoi: cu bratele incrucisate, cu sprancenele incruntate si cu ochii fulgerand de suparare, Francesca statea in pragul usii. Fusese aici in tot acest timp?
Zadarnic am incercat sa alerg dupa ea, sa o imbratisez si sa ii vorbesc. Ea ma privea cu dispret, nici nu voia sa ma asculte, se indeparta tot mai furioasa si, atunci cand in sfarsit am tacut, sperand sa aud vreo mangaiere de la ea, mi-a spus :
– Macar de nu ai fi trisat…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *