Povestea unui tablou: “Postasul” de Duncan Grant

Povestea unui tablou: “Postasul” de Duncan Grant

 

Toti ma cred un om simplu, fara prea multa imaginatie si fara prea multe posibilitati intelectuale. Un pusti chiar a ras de bicicleta mea ieri. Dar vai, daca ati sti voi cat de capabil sunt eu! Sa va povestesc una dintre istorioarele care imi stau ca marturie in acest sens…
Fiind postas, cunosc oraselul in care traiesc mai bine decat oricine. Stiu toate strazile, toate scurtaturile, toate gradinile si cabanutele, toate curtile cu catei razvratiti si, mai presus de toate, stiu toti oamenii. Poate va vine greu sa credeti, dar da, ii cunosc pe toti: de la bunicuta singurica din capatul oraselului, care ma saluta de fiecare data cand ne vedem, la gemenii familiei Braid cu care ma intalnesc in fiecare dimineata cand merg la scoala, de la sotii Vornick, proaspat veniti din Germania si pana la pustiul acela alintat – un tanar rebel, chipurile, nepotul batranului Donnie, care a ras deunazi de bicicleta mea. Tinerii din ziua de azi…
Intr-un timp (a trecut ceva vreme de atunci…), livram in fiecare zi cate o scrisoare la casa cu gard alb si cu flori rozalii pe peluza. Aici locuiau Dona Sevilla, o doamna la varsta mijlocie, putin cam grasuna si care mereu canta in spaniola (vecinii i-au dat numele asta pentru ca vine din Sevilla), trei baieti zgomotosi, cu parul negru si lucios, care mereu aleargau pe peluza, exact pe unde mama lor le spune sa nu o faca, o fetita care plange destul de des si o copila la inceputul tineretii, cu parul lung si prelins peste umeri, care ma saluta in fiecare dimineata de pe veranda, unduindu-si usor mana in aer, in timp ce isi bea ceaiul din care ies aburi. Acestei fete ii aduceam eu zi de zi cate o scrisoare.

Expeditorul parea a nu fi in oras. Desi adresa scrisa pe plic era de pe una din stradutele marginase ale orasului, acolo nu vazusem niciodata pe nimeni si eram convins ca locul acela nu mai era locuit de multa vreme.

In fiecare zi scrisoarea pe care o aduceam copilei cu zambet frumos si privire melancolica avea ceva nou: fie petale de trandafiri strecurate in plic, fie o ciocolatica atasata de mica scrisoare, fie un parfum rafinat, suav. Da, mereu scrisoarea era personalizata, mereu trimisa cu o dovada de iubire. Dar, cu toate acestea, expeditorul nu primea niciodata raspuns de la tanara din casa Donei Sevilla.

Lucrurile se repetau asa, pana cand, intr-o zi, in cutia de la posta nu am mai gasit nicio scrisoare de la misteriosul indragostit. Am verificat de cateva ori si m-am gandit ca poate a intarziat sa o trimita. Ca a fost o intamplare. Dar nu aparut nici a doua zi, nici dupa cateva zile. M-a pus pe ganduri lipsa scrisorii. Si, pentru ca ii banuiam pricina, am decis sa devin eu insumi o scrisoare.

Am intrat pe peluza cu flori a Donei Sevilla, am batut la usa si am fost intampinat de copila cu parul lung, care ma saluta dimineata. Bella. Am aflat atunci ca numele ei este Bella.

Cuvintele pe care i le-am spus nu au fost deloc complicate, insa, se pare, indeajuns de convingatoare, pentru ca, a doua zi, copila a raspuns in sfarsit scrisorilor admiratorului sau.

Au trecut aproape doi ani din ziua aceea. Astazi copila, acum domnisoara in toata regula, si admiratorul sau, nepotul batranului Donnie, acel pusti care facea pe rebelul si care a ras de bicicleta mea, se casatoresc. El nu se mai sfieste sa isi arate sentimentale, iar ea ii raspunde in acelasi fel.

Si ia ghiciti cine este cavaler de onoare? Postasul din oras.

 

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *