Povestea unui tablou: “Moara de la Galette” de Maurice Utrillo

Povestea unui tablou: “Moara de la Galette” de Maurice Utrillo

Cand l-am cunoscut pe Maurice, eram amandoi extrem de ocupati: el, sa redea intr-o maniera cat mai placuta un colt al Parisului, eu sa termin de sculptat in lemn una dintre micile figurine care urmau sa-mi intregeasca seria de „Povesti sculptate” pe care o incepusem nu demult.

– E mai frumos decat realitatea,  i-am admirat eu tabloul.

– Desenez mereu cautand un loc in care sa-mi fie drag sa locuiesc in orasul asta, mi-a spus el.

– Mie mi-ar fi drag sa locuiesc oriunde, pentru ca, neavand casa, ma poti gasi mai ales la adapostul podurilor de pe Sena, am spus soptit.

Maurice nu a mai spus nimic. A continuat sa picteze, iar curand o tanara doamna i-a cumparat tabloul cu o suma frumusica. Norocos pictor! A luat banii, apoi si-a strans sevaletul si a plecat spunandu-mi:

– Saptamana viitoare sper sa ne intalnim din nou aici. Cred ca norocul a inceput sa se plimbe pe strada asta.

Evident, nu am incetat sa vin la locul meu in fiecare zi si sa sculptez noi personaje din povesti. Dar papuselele mele de lemn se vindeau greu si la preturi foarte mici. Se pare ca norocul prefera pictorii. Abia puteam sa-mi cumpar mancare si sa pun doi-trei banuti deoparte pentru hainele de iarna.

Saptamana urmatoare, asa cum a promis, Maurice a venit din nou, dar nu ca sa picteze, ci ca sa ma ia cu el. M-am lasat greu convins sa plec de acolo, speram sa vand cateva personaje in ziua aceea frumoasa in care multa lume iesise la plimbare. Dar el era un om caruia nu puteai sa-i rezisti.

M-a plimbat pe cateva strazi intortocheate si lungi, m-a grabit spre periferie pe niste stradute inguste si apoi s-a oprit triumfator in fata unui gard de lemn care imprejmuiia o gradina cu meri. In mijlocul gradinii se vedea o constructie de lemn inalta si ponosita, cu acoperis de sindrila pe jumatate cazut si cu patru prajini sprijinite de acoperis.

– Uite, de acolo de sus vreau eu sa pictez Parisul, mi-a spus el aratandu-mi cu incantare cladirea de lemn.

– Si cum o sa o faci? l-am intrebat eu cu superioritate ironica. Te sui pe prajini si stai in gaura de pe acoperis?

– Nu, mi-a zis el zambitor si plin de bunavointa, tu te sui pe prajini si repari gaura din acoperis conform planurilor mele de restaurare, apoi faci o scara exterioara, o mica terasa pe acoperis, fixezi palele de vant si vom avea amandoi o locuinta extraordinara intr-o moara de vant.

Apoi mi-a aratat planurile si materialele stivuite in gradina, iar eu nu am avut de ales si m-am apucat de lucru.

Va jur ca nimic nu a fost greu, totul mergea cu spor si placerea mea era infinita, faceam ceea ce stiam si o faceam bine. Treptat au luat forma peretii exteriori, camera de jos, camera de sus, acoperisul si terasa imprejmuita cu o mica balustrada. Scara exterioara si balconasul de la etaj au fost ceva mai greu de fixat, dar nu m-am dat batut si am reusit si acolo. Cele patru prajini pe care le vazusem in prima zi erau de fapt ramasite ale palelor morii de vant care functionase acolo cu mult timp in urma. Le-am reconditionat si le-am fixat doar pentru efectul lor pitoresc. Am muncit zi de zi timp de patru luni fara sa ma simt obosit sau plictisit, iar Maurice venea in fiecare zi si ma ajuta de cate ori era nevoie. In rest picta, iar din vanzarea panzelor facea rost de bani pentru materiale si pentru mancarea mea.

Deja dormeam in camera de jos, unde instalasem un pat de lemn si o masa cu scaune, facute de mine, langa o soba pe care imi gateam mancarea. Mai era de finisat mica incapere in care amenajasem baia, motiv pentru care am plecat in zori dupa cateva materiale. La intoarcere am intrat in camera de la parter si am ramas uimit: totul era decorat pana in cele mai mici amanunte. De la perdele si covor  pana la oglinzi, vesela, lampadar si tablouri pe pereti (pictate chiar de Maurice, unul dintre ele reprezentand chiar moara noastra vazuta de pe strada). Camera de la etaj era la fel de frumos aranjata, iar pe terasa flutura un steag.

– Iti place? m-a intrebat Maurice dupa ce mi-am revenit din uimire.

– Paaaai, da, dar cum ai facut toate astea?

– A, foarte simplu: am vazut locul acesta si mi-a placut. Mi- am ipotecat locuinta, am imprumutat bani de la banca si l-am cumparat. Te-am angajat pentru restaurare, am amenajat interiorul si iata! Nu e minunat? Numai ca s-a ivit o mica problema: nu am avut bani sa platesc datoria la banca, asa ca banca mi-a luat locuinta amanetata. Nu am bani sa platesc munca ta de restaurare de patru luni, asa ca sunt nevoit sa iti daruiesc moara si gradina. Astfel tu nu vei mai fi nevoit sa locuiesti sub podurile de pe Sena, iar eu voi putea veni oricand sa pictez de pe terasa, nu-i asa?

– Dar asta e casa ta acum, nu am pretentie sa-mi dai nimic, eu sunt obisnuit cu lipsurile, dar tu, tu unde vei sta?

– O, am uitat sa-ti spun, tanara doamna care mi-a cumparat tabloul in ziua in care ne-am intilnit noi prima data, mi-a oferit gazduire in vila ei cu conditia sa pictez portretele membrilor familiei. I-am spus ca prezenta permanenta a unui strain in casa ar putea sa-i pateze reputatia, dar ea mi-a sugerat ca nu ar fi cazul daca m-as casatori cu ea. Iti dai seama ca nu puteam sa o refuz, mai ales ca in acest timp m-am indragostit pana peste cap de ea.

Am ramas si mai uimit dupa aceasta tirada. Norocos pictor!

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *