Povestea unui tablou: „Doamna din gradina” de Edmund Blair

Povestea unui tablou: „Doamna din gradina” de Edmund Blair

Haide, Edmund, stapaneste-te! Nu poti sa cazi prada emotiilor!” Imi repetam cuvintele astea mecanic si sacadat in minte, in timp ce mergeam pe drumul larg si pustiu din padurea Hentorsham. Era atat de liniste incat imi era teama sa scot vreun cuvant. Gandurile mele, in schimb, tipau atat de tare incat imi zvacneau tamplele. Iar pasii grei loveau brutal pietrele de pe jos. Orice as fi incercat, nu-mi puteam innabusi emotiile… Aveam privirile atintite in jos, de parca eram un sclav fricos care nu indrazneste sa ridice fruntea in fata stapanului sau. Gulerul putin prea inalt al camasii ma sufoca. Priveam mereu in gol, incapabil sa constientizez ce se intampla in jurul meu. Eu nu existam la exterior… in aceste momente, eu eram prezent doar in interiorul meu, unde aveam grija sa simt fiecare traire la maxim, sa amplific fiecare sentiment astfel incat orice bataie de inima sa ia proportii colosale. De unde aceasta tendinta a mea de a exagera totul?
Drumul parea a nu se mai termina. Daca in ultimele cateva momente reusisem sa imi mut gandurile in alta parte, acum aceleasi intrebari si temeri navaleau tumultuos, fara posibilitatea de a fi oprite, fara ordine si nemiloase, in mintea mea. “Cum imi voi putea cere scuze? Cum voi putea sa imi misc buzele, sa rostesc cuvinte in fata ei? Ce muza divina ar trebui sa ma inspire pentru a gasi modul in care sa ii spun motivele pentru care am gresit? Cum imi voi opri tremurul mainilor? Cum as putea sa stau in picioare in fata ei, sub privirile ei demne, neiertatoare, calde, ademenitoare, infricosatoare, atat de profunde, fara sa ii cad la picioare?
Ganduri intunecate si frici poate neintemeiate continuau sa imi bantuie mintea. Imi framantam mainile nervos, mersul meu devenea tot mai sacadat, simteam picaturi de transpiratie curgandu-mi pe tample, imi muscam buzele si repetam fara voia mea aceleasi si aceleasi intrebari…
Iata, se vedea acum gradina ei… Cu cat ma apropiam, cu atat toate acele trairi negre isi pierdeau din grozavie, deveneau niste puerilitati. Incepeam sa ma intreb cum de am putut fi atat de ingrijorat. “Cu siguranta ma va asculta, cu siguranta imi va intelege motivele… Dar oare ea mai este inca suparata?… De-as putea sa ma adresez macar cu numele ei… dar nici macar nu stiu cum o cheama. Cat de bizar, sa iti pui in alerta intreaga fiinta pentru o fata pe care nici macar nu o cunosti personal… O fata… ce spun eu aici? Edmund, ea este un inger.
Eram tot mai aproape de ea. Ne separa o portita de lemn, vopsita intr-un verde inchis, putin decolorat de vreme, si asezata intr-un perete inalt de caramizi rosiatice, care despartea gradina ei de cararea care venea din padure. Eu, aflandu-ma chiar aici, la intrarea in gradina… Cata incarcatura emotionala resimteam, cat de aproape era fiinta ei de mine…
Initial m-am gandit sa bat in poarta, dar probabil nimeni nu ar fi auzi ciocanitul surd al mainii mele tremurande. Am deschis pur si simplu poarta de lemn vechi, care a scos un sunet lung, un scartait bolnavicios si enervant. Mi-am strecurat capul prin crapatura si am privit inauntru…
Nu am putut sa inaintez, am ramas tintuit locului, cu privirile fermecate si cu inima baltind in emotii si in iubire. Toate temerile mele disparusera, tot ce imi framanta fiinta mai devreme parea acum indepartat, dintr-un alt univers, necunoscut mie. De ce? Am vazut-o pe ea… Am vazut-o chiar in fata mea, dreapta, mladioasa, radiind de frumusete si de gratie… Era cu spatele la mine, dar prezenta ei ma umplea de fericire si puteam sa ii vad chipul dincolo de spatiu si timp.
Da, ea era chiar acolo, mergand agale pe aleea pietruita, inconjurata de flori… Printre toate acele minunatii ale naturii, printre iedera verde si vie, printre trandafirii roz, rosii, albi, printre margarete si gladiole, ea era cea mai frumoasa floare! In rochia ei alba, lunga, cu o palariuta mignona, cu panglica bleu si cu boruri largi, de paie, cu un cosulet plin cu flori colorate si parfumate in mana dreapta si cu un trandafir rosu intre degetele ei, parea a fi intr-adevar coborata din cele mai inalte sfere ale perfectiunii!
Inima imi batea puternic in piept, sangele imi navalea in fiecare capilar. Totul in jur se oprise, o vedeam numai pe ea, simteam numai prezenta ei, toate simtirile mele erau subjugate farmecului ei. In linistea de neclintit, am auzit dintr-o data, ca prin vis, vocea suava spunand usor glumet:
– Buna ziua, domnul Leighton! Cu ce ocazia imi faceti placerea de a ma vizita?
Vorbea cu mine… De unde stia ca sunt acolo? Doar a stat cu spatele la poarta de lemn in tot timpul acesta. De unde stia ca sunt eu? Nu am scos nici macar un cuvant…
Cat de usor i-a fost sa imi vorbeasca… cat de senin a fost glasul ei. Oare ea nu stie ce se petrece in mine?
Am intrat in gradina, pasind si eu pe aleea pe care mergea ea si m-am apropiat… Restul a fost un vartej de trairi, de cuvinte, de senzatii, de momente culminante, de teama si de extaz… Nu as putea reda clar cum a decurs discutia noastra pentru ca nu imi mai pot aminti aproape nimic…
Doar franturi din zambetele ei, cuvintele ei dulci, rochia ei angelica, trandafirul micut dintre degetele ei…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *