Portocala

Portocala

Ce mai faceti, pushti si pushtoaice? A trecut ceva vreme de cand am scris ultima data… Si s-au intamplat multe de atunci.

Acum sunt la Colegiul National Carol I din Craiova si nu regret nici macar o clipa algerea facuta, desi cei din jurul meu nu s-ar fi asteptat la asta. Am ajuns sa iubesc acest liceu in primul rand datorita oamenilor foarte frumosi pe care i-am intalnit. De la colegi pana la profesori.

Insa nu despre asta vreau sa va vorbesc. Subiectul de astazi este o bucatica din adolescenta mea, in care, poate, se vor regasi si unii dintre voi.
Ma gandesc ca n-ar  trebui sa spun asta, avand in vedere ca abia trec in clasa a zecea, dar m-am maturizat in acest an. Nu doar pentru ca am intalnit oameni noi , ci mai ales pentru ca am invatat sa supravietuiesc fara mama si tata intr-un oras destul de mare. Si am invatat sa imi controlez putin reactiile (desi nu suficient, daca imi intrebati parintii).
Nu mai sunt “tipa ciudata”, cum eram inainte, pentru ca am gasit oameni cu aceleasi pasiuni si aspiratii ca ale mele, oameni a caror inteligenta o stimez. Primul an de liceu nu e atat de rau pe cat se spune. Cel putin, la mine nu a fost. Cred ca cel mai important in perioada aceasta a vietii este sa iti gasesti prieteni, oameni care sa fie aproape de sufletul tau, care te inteleg.

Fac saisprezece ani in aceasta vara si va spun sincer ca as vrea sa ma opresc la optsprezece. Nu vreau sa mai cresc, pe cuvant. Imi place mult prea mult “timpul” acesta. Stiti cum se spune, time of our lives…
Cand eram mica adoram sa ma incalt cu pantofii mamei si sa ii folosesc fardurile sau lacul de unghii (ironic, deoarece acum nu imi mai plac nici tocurile, nici fardurile, nici lacul de unghii) si credeam ca cel mai frumos cadou pe care un baiat ti l-ar putea face ar fi fie un buchet imens de trandafiri, fie sa numeasca o stea dupa tine.
Acum, putin mai coapta la minte decat atunci, mi-am dat seama ca ma face mai fericita o floare rupta de pe drum pe care sa mi-o puna in par si ca, in loc sa numeasca o stea dupa mine, as prefera sa vina intr-o seara cu mine pe acoperis si sa ne uitam la stele in timp ce impartim o portocala.

Cred cu tarie ca adolescenta e etapa vietii in care suntem cu adevarat liberi. Acum mergem la petreceri si legam prietenii spontane, iubim intens, scriem cu marker pe peretii tot ce ne trece prin cap, ne ascundem de parinti ca sa facem lucruri care ni se par cool si Dumnezeu mai stie ce facem.

Pushti, pushtoaice, nu va sfiiti sa faceti ceea ce va face placere… acum e timpul!

Peste ani ne va fi cu siguranta dor de aceste momente de care multi dintre noi nu ne bucuram asa cum trebuie. Ne impiedicam de tot si de toate si uitam sa fim fericiti. Uitam de portocala pe care am impartit-o in seara aceea de vara in timp ce radeam fara sa ne putem opri si vorbeam despre Univers si despre cum ne vom muta pe alta planeta imediat cum vom avea ocazia. Pana la urma, nu pot exista extraterestri “mai extrateresti” decat noi, nu-i asa ?

Bucurati-va de fiecare moment, dragilor. Timpul nici nu asteapta, nici nu se uita inapoi. Merge inainte fara sa ii pese ca ne mai doare si pe noi uneori sa lasam cate ceva in urma. Luati portocala de pe noptiera si duceti-va sa va traiti viata! Asta o sa fac si eu, in felul meu de soarece de biblioteca.

Traiti, iubiti, zambiti !

 Patricia Iota

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *