Meditatorul (ultima parte)

Meditatorul (ultima parte)

 

Partea I, Partea a doua, Partea a treia, Partea a patra

(…) Am stat mai mult decat trebuia, fara sa-mi dau seama cat de repede a trecut timpul. Am plecat spre casa abia dupa ce se inserase. Incepuse sa ploua, iar el a insistat sa vina cu mine pentru ca, dupa spusele lui, “e tarziu si e periculos pentru o fata ca mine sa mearga singura acasa”. A luat o umbrela si am plecat amandoi. Pe la jumatatea drumului s-a oprit si mi-a spus:
– Ai evoluat destul de mult, nu cred ca mai este nevoie sa te meditez.
– Ce? Nu… nu cred.
– Uite, daca vrei, iti gasesc alt meditator dar eu nu mai pot sa vin sa te ajut la matematica.
– De ce? Ce s-a intamplat?
– E complicat, nu pot.
– De fiecare data cand nu vrei sa imi spui ceva te ascunzi dupa cuvantul “complicat”. Nu, nimic nu e complicat, tu complici totul, de ce continui sa te ascunzi de mine?
– Nu vreau sa te mai vad, nu pot sa te mai vad, trebuie sa ma indepartez de tine.
Surprinsa, am facut un pas in spate. Nu mai aveam umbrela deasupra capului si am simtit cum ploaia ma trezea la realitate.
– Cum de poti fi atat de nepasator? am tipat cu ochii in lacrimi sperand ca ploaia le va ascunde durerea.
– Nepasator? Da, sunt nepasator. A incetat sa-mi mai pese. Am incetat sa fiu atent cu sentimentele fiecaruia. A incetat sa-mi mai pese de toti cei din jurul meu.
– Dar asa incetezi sa fii tu…
– E o diferenta in a fi nepasator si a nu-ti pasa. Cand esti nepasator poti sa treci pe langa un om care cerseste fara sa-i dai vreun ban. Dar daca-i dai banul ala inseamna ca nu-ti pasa de ce puteai sa faci cu el.
– Stii… ai incetat sa fii atent la ceea ce simt ceilalti. Dar nu ti-ai dat seama ca poti sa ranesti o persoana care e atenta cu sentimentele tale.
M-am uitat in ochii lui printre lacrimi si i-am vazut uimirea. De data asta nu mai asteptam niciun raspuns. Simteam ca priveste prin mine si stiam ca nu voi mai rezista mult pana sa izbucnesc intr-un nou hohot de plans, asa ca m-am intors, vrand sa plec. In mintea mea se derulau toate momentele in care am simtit ca ii pasa, dar fiecare celula din corpul meu imi spunea ca totul a fost o minciuna. Am facut doi pasi inainte si am simtit cum ma ia de umeri si ma intoarce spre el. S-a apropiat de mine si m-a sarutat atat de repede incat nu am avut timp sa reactionez. Pentru o secunda am inchis ochii si m-am lasat purtata de val. M-a strans in brate atat de tare incat am simtit cum ii batea inima. Am ramas amandoi cu fruntile lipite si abia respirand. Dupa momentul de care am avut nevoie ca sa ma linistesc, cu ploaia care mi-a (re)adus ratiunea la viata, am vrut sa plec fara sa mai spun nimic.
– Nu e corect, Bianca! Trebuie sa ma indepartez de tine. Nu inteleg cum s-a intamplat, dar am ajuns sa-mi doresc sa fiu tot timpul langa tine. Ma influentezi, Bianca… sunt altul cand esti in preajma mea. Si nu e bine…
– De ce sa ma indepartezi? Iti este mai usor sa faci pe indiferentul decat sa-ti infrunti problemele. Cu ce as putea sa-ti fac rau?
– Tu? Nu tu, eu ti-as putea face rau! O sa te ranesc si o sa suferi din cauza mea. Si nu mi-as ierta asta!
– Mai bine ma ranesti tu, decat sa ma raneasca indiferenta ta…
– Uff, copil ce esti, ce ma fac eu cu tine?
– Iubeste-ma! aproape am strigat eu.
– De fapt, altceva nici nu stiu sa fac… mi-a soptit el usor la ureche si apoi m-a sarutat pe frunte.
A fost o un fel de promisiune… Pe care si-a tinut-o..

Ana-Maria Ivanov

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *