Meditatorul (partea a doua)

Meditatorul (partea a doua)

(Partea I)

(…) – Ah, tu esti… imi zice aproape dispretuitor. Trebuia sa-mi dau seama ca doar o fata asa aeriana ca tine nu e in stare sa vada pe unde merge.
– Stii ceva, chiar nu am nici timpul nici energia necesara sa ma cert cu tine. Acum te rog sa ma scuzi, intarzii la ora, ii spun ridicandu-mi stangaci caietele.
– Stai, imi zice luandu-ma de mana si oprindu-ma din drum. Ieri seara nu mi-ai spus numele tau.
– Bianca, ii spun, apoi imi trag repede mana din stransoarea lui si plec.
Intorc capul spre el ca sa imi dau seama daca mai este acolo si il vad cum imi arunca o privire aproape trista, apoi se intoarce si pleaca. Toata saptamana nu l-am mai vazut la scoala, si asta nu mi-a dat pace deloc.
In ziua in carea trebuia sa vina la meditatie, am fugit acasa dupa ore, am facut repede un dus stiind ca poate sosi din clipa in clipa. Am asteptat 10 minute, 15,20 pana cand mi-am zis ca nu mai vine asa ca am inceput sa scriu. La cateva minute aud o bataie in usa. Deschid si il vad imbracat intr.o pereche de pantaloni atat de largi incat putea sa ascunda intreaga populatie chineza si o camasa alba sifonata.
– Pot sa intru?
– Da, sigur, intra.
– Ce faci?
– Scriam, tu?
– Ma gandeam… ce scrii?
– Zi la ce te gandeai si dupa aceea iti zic ce scriu.
– La cum pot sa trec la fizica. Ce scrii?
– Am o idee pe care vreau sa o dezvolt.
– Care e ideea?
– “A lasat sa-i scape un raset si apoi si-a pus speriata mana la gura ca si cum ar fi fost suparata pe propria persoana pentru ca a uitat de tristetea ei.” Stiu ca nu e cine stie ce, dar imi place.
– Uau! Profund! Tipic Bianca, nu ma asteptam la altceva. Totusi… e ok.
– Citeste asta, e mai buna.
Si i-am aratat pagina mea din jurnal.
– Asta este… N.am cuvinte.
– Mda… Asta simteam acum o luna.
– Din cauza cui?
– Eh… e foarte complicat.
-Te intristeaza cand iti amintesti?
– Nu neaparat. Ma intristeaza de cate ori recitesc asta.
– Nu o mai citi.
– Face parte din mine. Nu o sa intelegi.
– Eu sa nu inteleg?
– E ca o boala, te raneste dar nu o poti inlatura pentru ca este parte din tine. Asa sunt eu cu tot ce scriu. Ma doare se fiecare data cand recitesc, dar uneori durerea e singura care ma tine legata de o amintire frumoasa.
– Cum poti?
– Cum pot sa ce?
– Sa faci orice propozitie sa sune frumos. Te invidiez. Tu faci si durerea sa sune frumos. As vrea sa pot sa gasesc si eu atatea cuvinte sa exprim ceea ce simt.
– Eu te invidiez. Poti sa spui totul atat de simplu. Eu orice spun, zic cu multe cuvinte. Scriu romane si pentru un simplu “imi placi”. E frustrant la un moment dat.
– E simplu. Spune dupa mine: “Imi place de tine.”
– Imi place de tine.
– Si mie imi place de tine.
Am amutit… Pentru prima oara nu mai stiam ce sa zic. Am lasat linistea sa ne invaluie. Ea spunea mai multe decat puteam eu sa spun in momentul ala. S-a apropiat usor de mine si m-a sarutat pe frunte. Nici macar un fulg nu ma putea atinge mai usor si mai delicat decat o facuse el.
– Pentru ce a fost asta? am zis.
– Pentru ca toti copii mici trebuie pupati pe frunte. Ok… hai sa ne punem pe invatat!
Trecusera doua ore in care tot incerca sa ma faca sa inteleg trigonometria. Eu aprobam tot ce spunea pentru ca stiam ca nu o sa inteleg oricat mi-ar explica. La sfarsit mi-a dat niste exercitii pe care trebuia sa le fac pana saptamana urmatoare, cand aveam sa ne intalnim din nou.
Eu tot nu intelegeam cum poate sa fie cineva corigent la fizica si sa fie atat de bun la matematica.
Cand sa plece, m-am ridicat pe varfuri sa il imbratisez. In acel moment m-a luat de maini si m-a sarutat usor pe frunte, apoi pe nas, si pe urma pe obraz, treacand milimetric pe deasupra buzelor mele. In secunda urmatoare l-am vazut tresarind ca iesit dintr-o transa, schimbat la fata.
“Noapte buna”, mi-a spus indiferent, s-a intors si a plecat.
Am ramas in pragul usii sperand macar la o privire care sa imi confirme ca tot ce simtisem era adevarat. L-am urmarit cum se indeparteaza de casa si pleaca cu aceeasi indiferenta cu care ma obisnuisem. Eram nervoasa! Nervoasa pe mine pentru ca ma lasasem controlata de sentimente, nervoasa ca eram atat de naiva incat sa cred ca ar putea simti ceva pentu mine, nervoasa pe el pentru ca imi dadea sperante, pentru ca se juca cu mine si eu stiam asta. Am trantit usa cu speranta ca el ar putea auzi si am alergat in camera mea unde am inceput sa plang. Nu stiam de ce plangeam sau de ce imi doream atat de mult sa-mi fie aproape. Tot ce stiam era ca durea. Si durea al naibii de tare…

Va urma…

Ana Maria Ivanov

One comment on “Meditatorul (partea a doua)

  1. Necula Miruna says:

    Ai foarte mult talent !! E frumos ceea ce scrii … :*** <3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *