Povestea unui tablou: “Impreuna cu bunica” de Theodore Gerard

Povestea unui tablou: “Impreuna cu bunica” de Theodore Gerard

Bunicii nostri sunt cele mai bune fiinte din preajma noastra, cele mai demne de urmat modele de viata si cele mai placute “carti cu povesti”. Cu totii am avut parte de minunatele seri de iarna, cand, stand in bratele bunicului, ascultam tot ce se intampla in vremea “cand era el tanar”. Stim cu totii prea bine ce inseamna savoarea gustului, atunci cand ne amintim de pufoasele gogosi, atat de dulci, pe care bunica ni le pregatea de fiecare daca cand doream. Si cine nu a purtat macar o data fularasul si caciulita calduroase, tricotate cu atata dragoste de bunica?
Dar, atunci cand bunica nu mai este doar acea ruda pe care o vizitezi doar in vacante, despre care stii ca este acolo si te asteapta, ci devine singura ta sursa de afectiune, singura persoana care poate avea grija ca tu sa cresti la fel ca ceilalti copii, ei bine, atunci lucrurile se schimba… Sa va explic.
M-am nascut la sfarsitul Primului Razboi Mondial si sunt mezinul familiei. Tatal meu a murit in razboi, iar mama mea a murit la doi ani dupa ce m-am nascut eu. Aveam o sora si un frate mai mari, care au avut grija de mine la fel ca doi parinti iubitori pana cand ne-am mutat la bunica mea.
Aveam doar 4 ani cand am ajuns la casa de la tara, unde ea ne-a intampinat cu zambetul ei cald pe buze si cu exclamatia plina de dragoste :
– Iata-i si pe micutii ingerasi!
Din acea zi, bunica noastra ne-a tinut in casuta ei micuta, ingrijita, avand grija de fiecare dintre noi cu drag. Fiind singura persoana care imi putea oferi afectiunea de care aveam nevoie sa cresc, am iubit-o mai mult decat pe oricine din jurul meu. Si fratele si sora mea, chiar daca erau mai mari, au vazut in ea cea mai draga fiinta.
Pe langa educatia simpla pe care un om de la tara o poate da copiilor lui, pe langa simplele legi nescrise pe care cei mici sunt invatati sa le urmeze in viata, bunica mi-a dat cele mai importante lectii de viata. Am invatat ca fericirea este singura bogatie adevarata pe care si-o poate dori omul, ca pasiunile fiecaruia trebuie urmate pana la capatul drumului, indiferent de sacrificii si ca iubirea adevarata nu dureaza la nesfarsit, dar se prelungeste cu respect si admiratie sincera. Imi amintesc atat de bine cum imi spunea aceste cuvinte care pareau greu de inteles pe atunci ! Mi le soptea in fiecare seara, la lumina lumanarii mititele de pe noptiera mea. Cine stia cat de puternice si emotionante vor deveni cuvintele acelea peste ani si ani?
Dar daca am creat, pana acum, imaginea unei bunicute-filozof, care nu face altceva decat sa isi etaleze intelepciunea (atat de pretioasa, pana la urma), trebuie sa imi cer scuze. Bunica mea era, sufleteste, cel putin, de aceeasi varsta cu noi. Ne stia toate jocurile, cunostea toate siretlicurile noastre, ii placea sa vorbeasca la fel ca noi si, atunci cand ii permitea timpul, se alatura micilor noastre aventuri prin gradina, prin pod sau prin pivnita.
Momentul ei preferat era atunci cand, la lasarea serii, ne adunam cu totii in jurul fotoliului ei mare de langa masuta din bucatarie si ii povesteam toate peripetiile noastre din ziua respectiva. Fiecare amanunt o interesa foarte sincer, iar nazdravaniile noastre o distrau de minune. Cand terminam noi de vorbit, ea incepea sa ne citeasca dintr-o carte groasa, in care erau scrise, cu litere mici si inghesuite, tot felul de poezii si ghicitori din popor. Ah, cat ne mai placea cand bunica ne citea poeziile cu o intonatie teatrala, cu glasul ei cald, putin ragusit si mereu glumet!
Cu fratele meu asezat pe taburetul mititel de langa masuta, cu sora mea mai mare mangaindu-ma jucaus pe par, cu mine asezat pe o paturica pe masuta de lemn si cu bunica noastra stand linistita pe fotoliul ei mare, cu acea carte in mana, ar iesi cu adevarat o pictura minunata…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *