Sorin Alexandru Sontea: Duminicile lor (teatru)

Sorin Alexandru Sontea: Duminicile lor (teatru)

 

Actul I

(Pe o scena…)

Fata: Esti cine?

Baiatul: Sunt Printul Luminii si niciodata ziua n-a adormit fara mine. Apusul… e singurul sfarsit demn de privit.

F: Oare palma ta cuprins-a cele cincizeci si doua de saptamani laolalta si ai dorit sa o inchizi?

B: Da, saptamanile… si zilele… si orele sunt mere pe care le strang in pumn, samburi de an risipiti in lumina…

F: Dar diminetile?…

B: Diminetile? – Rataciri in calea soarelui, semne ale vremii. Uneori ele te gasesc pe cer si te alunga… Alteori castigi tu si ziua vine tarziu… si-atunci palma mea e neputincioasa, imi scapa printre degete noptile, una cate una, iar tu te joci cu oamenii de-a intunericul, ii strigi, le canti, dar ei nu te aud… dorm!

F: Nu-i asa ca am voce?… (ii canta ceva) Voi fi actrita… sa ma joc mai departe cu oamenii, iar ei sa ma vada, sa ma auda!

B: Bine, bine… Asculta: palma mea cuprins-a…

F: Ajunge! Uita-te! (ii mimeaza un rol, cu miscari largi…)

B: Cum spuneai? Ac… ce?

F: Actrita! Esti invidios, asta esti! 

B: Ai ceva… asa…

F: Pamantenii il numesc talent. Stii, cand vine ziua, ca un val de mireasa, cand actorii dorm eu le iau locul pe scena goala, inca prafuita, joc in fata scaunelor goale… pana si intunericul ia forma scaunelor goale… Dar daca in sala ar fi copii… ei sunt mai ingaduitori, nu?…

B: Visezi, asta e! Ramai anonima despre care toti se intreaba daca e… satelita, sau… ozenita! Sau… auzi, esti mult mai buna in rol de farfurie!

F: Iar tu de reflector! Ce mai reflector puternic as avea…

B: Deci, recunosti… fara mine… nici doi bani nu faci… te mai scot din anonimat… Stii ce? Poate-i o idee buna! ( incearca sa-i joace, declamativ)

– Sunt Printul Luminii si niciodata ziua…  Nu, nu merge. Hmm, Reflector… reflector… de ce nu… regizor?

F: Redactor, reactor, rector… poti s-o tii asa la nesfarsit…

B: De fapt, mie mi-au placut mereu duminicile… asezate, tihnite, fara griji, cu iarba multa… fara ore fixe…

F: Actorii nu au duminici, ei au Lunea!

B: Luna? Adica pe tine?…

F: Nu Luna, Lunea… stii tu, dupa duminica… Ei sunt liberi lunea – e ca o duminica a lor…speciala!

B: Mai, da multe mai stii… Mie lunea mi-e somn, ma scufund in somn asa ca intr-un ocean, ca intr-o mare, ca…

F: Ca langa o rigola, apa de ploaie…

B: Ca o umbrela. Adormit ca o umbrela. Cum suna?…

F: Ca o umbrela, cum sa sune?

B: Mie lunea mi-e somn, tie nu…? (atipeste) … Asta se cheama ca azi e luni?

F: Asta se cheama ca ai adormit… Adormi foarte usor, te invidiez. Asta se mai cheama ca ai imbatranit, apropo… ai implinit cinci… milioane? Biet soare, zic unii cand se azvarl in dimineti fara speranta… biet soare spun altii cand ma zaresc pe mine inaintea ta. Eu incerc sa-i contrazic, dar… daca tu mi-ai imprumuta din cand in cand cate o felie de lumina…

B: Eu, ce sa zic… Priveste!… 

Actul II

B: Sa stii – copiii nu sunt deloc mai putin mai pretentiosi, traiesc fiecare scena, sunt numai ochi, eu i-as pune pe toti directori de teatre, sau cel putin secretari literari…

(…)

B: E din nou duminica?…

F: Poate fi si duminica, poate fi o amiaza, bineinteles dupa ce copiii s-au intors de la scoala, poate fi o zi decupata dintr-un vis, dintr-un mister care pentru ei dureaza… Duminicile lor sunt cuburi cu care ei isi construiesc visele, asezandu-le unele peste altele, lipindu-le simplu – cu iubirea noastra pentru ei, cu rabdarea noastra fata de ei, cu raspunsurile noastre la intrebarile lor (din ce in ce mai complicate)…

B: Bravo! Bravo! (aplauda) Nu imi inchipuisem ca poti rosti vorbe atat de frumoase! Si totusi, ceva in glasul tau… E ca si cum o umbra – o eclipsa partiala – ti-ar fi traversat chipul…! 

F: Spuneai ceva de cele cincizeci si doua de saptamani, eu visam la cele cincizeci si doua de duminici, alaturi de copiii minunati, care sa iubeasca teatrul, povestile lui, ale noastre…

B: Sa stii ca eu, orice nazdravanii ti-ar mai veni in gand, te voi ajuta! E… asa… un gest nobil… ca de la un Print…! Incep sa cred ca de acolo, de sus, de unde impart cu marinimie ziua… lucrurile nu se vad atat de clar ca de pe Pamant… Imi pare bine ca ne-am intalnit aici, pe scena. ” Biet soare, spun unii cand le ninge si le ploua de cand se trezesc… Biet soare, spun altii, cand apar ceva nori, cu treburi de altfel, pe cerul pe care ei il socoteau albastru… si atat”

… Iar daca ninge, si saniile deseneaza contururi ciudate pe strazi… eu ma ascund dupa colt si ii privesc.

(…)

F: BIne, bine… Duminicile lor… sunt… trepte spre cer… usi deschise in calea ta, gheturi topite sub pasii cainilor inhamati la sanii… poli Nord sau Sud, meridiane si paralele de vise, fusuri orare dumnezeiesti, calesti, gondole, corabii cu si fara panze, patinoare fara sperante, ghete prea mici, ghete ramase mici, zmei, oameni care alearga dintr-o parte in alta a scenei, nebuni frumosi… actorii! Actorii! 

B: Actorii… actorii… (o imita) oameni care alearga dintr-o parte in alta a scenei, nebuni frumosi… Astia da, nebuni! Dar frumosi…

F: La soare te poti uita… dar si la ei… da!

Sorin Alexandru Sontea

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *