Povestea unui tablou: “Doamna stand la geam” de Henri Matisse

Povestea unui tablou: “Doamna stand la geam” de Henri Matisse

In trenul lenes care ma duce inapoi acasa, inchid ochii si visez putin la momentele ireale pe care le-am petrecut pe malul marii.
E atat de usor sa rememorezi totul atunci cand inchizi ochii… simt si mirosul sarat al marii, si nisipul caldut si grunjos care imi gadila talpile, si valurile reci care izbesc usor gleznele goale, si mangaierea luminii blande a soarelui rasarind, si ludicul vantului de mare care ravaseste parul, si privirile ei pe chipul meu… Da, pe ea mi-o amintesc cel mai bine.
Am cunoscut-o intr-o dimineata, cand se plimba pe malul marii alaturi de sora ei. Ii placea tare mult sa cante si sa se joace cu picioarele goale in apa, atunci cand nu o vedea nimeni. Carliontii ei aranjati cu meticulozitate se destramau rapid in bataia vantului, lasandu-i pletele sa curga peste umeri si sa dantuie odata cu ea. Intotdeauna purta un sal colorat pe umeri, ca o uniforma de vacanta. Si ii placeau colierele facute din scoici, din perle, din pietre pretioase, din argint si, mai ales, din sarutarile mele. Era mai mult o copila cu chip matur decat o femeie in toata firea.
Am invitat-o intr-o dupa-amiaza sa ma insoteasca la o scurta plimbare cu vaporasul pe care il inchiriasem pe toata durata sederii mele in hotelul de la malul marii. A acceptat ezitand putin, intrebandu-ma daca o poate aduce si pe sora ei. Am incuviintat servil, acceptand orice ar fi adus-o pe ea in preajma mea. Am plecat toti trei in plimbare cu vaporasul, care era mai degraba o barca cu vele, cam veche dar bine ingrijita. Palmierii inalti ne salutau de pe mal, dupa cum le dicta briza jucausa, iar oamenii ne priveau, pe noi sau pe celelalte barcute care pluteau lenese pe suprafata apei. Soarele se reflecta puternic in fiecare val al oceanului sarat si isi trimitea razele pana in adancuri.
Intr-o seara, m-a intrebat daca as vrea sa o insotesc la mica petrecere din holul hotelului. Am acceptat imedita si am dansat cu micuta papusa pana tarziu, pe notele melancolice ale orchestrei neobosite ce inveselea atmosfera. Cand a obosit, am iesit sa ne plimbam pe terasa. Mi-am scos o tigara si am servit-o si pe ea, dar ea m-a refuzat politicos si mi-a spus pe un ton pe cat de serios, pe atat de dragalas:
– Oh, eu sunt de parere ca ar trebui sa renunti la aceste micute “placeri” fatale. Nu fac decat rau si, in plus, vai, miros teribil! Haide, mai bine am dansa putin…
Am vrut sa ma reintorc inauntru, dar ea a chicotit copilareste si a spus in soapta:
– Nu nu, nu acolo! Chiar aici…
Si jucandu-se cu varfurile carliontilor ei, a inceput sa danseze incet si sa fredoneze alaturi de orchestra o melodie draguta. Cum ii puteam refuza capriciul?
Mi-am propus ca, inainte de a-mi incheia sederea la malul marii, sa reusesc sa ii surprind chipul intr-o pictura, asa cum stiu eu mai bine.
– Oh nu, nu cred ca ar trebui sa ma pictezi. Vezi tu, eu nu iti pot fi model, pentru ca… nu am stare. Nicidecum nu as putea sa stau ceasuri si zile in sir intr-un singur loc doar pentru a fi pictata, in loc sa cant si sa ma plimb pe nisipul umed de afara.
In urma insistentelor mele a acceptat totusi sa ii fac un portret, dar cu o conditie :
– De ce sa ma pictezi pe mine, cand poti picta oceanul acesta nemarginit si atat de frumos ?!
Prea bine, daca vrei atat de mult sa ma pictezi, va trebui sa ma asezi alaturi de privelistea asta minunata care se vede de la geamul tau. Uite, vreau sa stau chiar aici, langa geam, de unde se vad palmierii, si nisipul si valurile cu spuma si chiar si barcutele, ca cea pe care am calatorit noi ! Da, aici voi sta !
Am pictat-o cu cea mai mare bucurie si cu tot entuziasmul de care eram capabil. I-am cerut sa accepte portretul, atunci cand a fost gata, insa a refuzat cu vehementa.
Cand a trebuit sa plec, mi-a cerut sa mai raman, iar eu i-am cerut sa vina cu mine si sa fie sotia mea. Amandoi am refuzat, cu aceeasi durere si cu aceleasi lacrimi in ochi. Viata trebuie sa isi urmeze totusi cursul, asa ca am plecat intristat la gara si m-am urcat in tren.
Un vant rece patrunde in compartimentul meu, se vede ca a venit toamna. Deschid ochii trezit din reverie pentru ca aud usa compartimentului deschizandu-se cu un scartait usor. Inauntru patrunde, cu pasi nesiguri si cu un zambet dragalas, nimeni alta decat muza mea.
– Ai ramas cu gandul la vara, domnule! Ar trebui sa te trezesti din vise, imi spune ea pe un ton copilaresc, cu un chicotit vesel. M-am razgandit, continua ea apoi, pana la urma am sa vreau portretul acela pe care doreai sa mi-l daruiesti.
Innebunit de fericire si inundat de iubire, incep sa rad si o iau in brate :
– Portretul nu vine decat impreuna cu inelul acesta si cu acceptarea cererii mele!
– Ei bine, raspunde ea dupa un timp, de dragul portretului… Si rade zgomotos, aruncandu-si carliontii pe spate.

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *