Povestea unui tablou: “Mirele cu doi cai” de Toulouse Lautrec

Povestea unui tablou: “Mirele cu doi cai” de Toulouse Lautrec

Multi nu inteleg, sau nu cred, sau poate nu sunt interesati sa asculte ca razboiul este cea mai cumplita experienta din viata unui om. Cele mai dure momente, cele mai sangeroase privelisti, cele mai induiosatoare strigate, cele mai salbatice batalii, cea mai mare iubire fata de familie, cele mai lungi nopti, cea mai cumplita frica… pe toate acestea le incerci doar in timpul razboiului, doar pe campul de lupta. Numai cei care au trecut prin asa ceva, stiu cu adevarat ce inseamna asta. Dar, odata cu toate aceste teribile trairi, vine, ca o raza de soare in mijlocul furtunii aspre, si cea mai de pret tovarasie care poate exista.
Eu am fost in razboi vreme de doi ani si patru luni. Uneori am luptat fara sa fiu ranit, uneori am scapat cu rani usoare si de cateva ori am stat in corturi cu asistente medicale saptamani in sir. Dar aceste detalii teribile nu intereseaza acum… Ce e mai important este ca in tot acest timp l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi devina cel mai bun amic. Il cheama Bonsoir. De fapt, numele lui este Bonito Gerardo, dar intr-o imprejurare comica l-am poreclit Bonsoir. Vine din Provence, unde statea la matusa lui dupa ce parintii i-au murit intr-un accident in tara natala, Italia.
Atunci cand ne-am deplasat in Sud, la inceputul celui de-al doilea an de razboi, am fost repartizat in aceeasi camioneta cu Bonsoir. Acolo ne-am cunoscut. El mi-a zambit glumet de pe bancheta din fata mea si m-a intrebat daca vreau un trabuc. Uimit de faptul ca un biet soldat ar putea avea asemenea « bunatati « in acele conditii , am acceptat oferta lui, nerabdator sa fumez un trabuc fin si bun. A inceput sa rada, a rupt o bucata din ziarul pe care statea asezat, a scos din cizma veche o cantitate infima de tutun si, cu iuteala degetelor, a faurit o tigara. Colegii nostri l-au aplaudat si am dat “trabucul” din mana in mana, astfel ca fiecare s-a delectat putin. In ziua aceea am descoperit ce inseamna tovarasia adevarata, alaturi de seninul Bonsoir.
Nu o data m-a acoperit pe campul de lupta, nu o data m-a ridicat si m-a dus pe umerii lui puternici pana la cortul cu asistente medicale, nu o data mi-a furat pusca, glumind pe seama mea pentru ca pana la urma sa isi ceara scuze senin si glumet. Intotdeauna avea prezenta de spirit, ba chiar si in momentele cele mai sumbre. Diminetile incepeau fie cu fluierul generalului, fie cu vocea sonora si jucausa a lui Bonsoir.
Atunci cand lucrurile nu mergeau bine pe front sau la cort, Bonsoir lasa temperamentul italienesc si sentimentele puternice sa il domine, astfel ca vedeam de fiecare data un nou chip al poporului italian prin ochii lui. Dar mereu incheia cu « Solo scherzo di guerra » si, cu un hohot de ras, revenea la starea lui de veselie.
Imi amintesc ca petreceam uneori serile fara lupte in spatele cortului in care se tineau armele, privind apusul mai sangeriu ca toate campurile de lupta si glumind, incercand sa amortim dorul de casa si de viata de dinainte.
– Amice, nu te intuneca asa! imi spunea glumetul Bonsoir, atunci cand ma lasam prada nostalgiei. Nu ai auzit? Maine razboiul va inceta! S-a zvonit printre locotenenti ca dusmanii au depus armele. Nu vom mai lupta niciodata cu moartea! Eu nu am unde merge, dar tu te vei intoarce la familie si la prieteni si poate ma vei lua cu tine!
Prima data, l-am crezut. De fapt, el doar glumea sub pretextul ca o clipita de fericire si usurare este mai buna decat nimic. A doua oara cand a aruncat vorba asta, stiam ca glumeste si nu l-am luat in seama. A treia oara, de asemenea am crezut ca glumeste. Dar vai! El avea dreptate. Curand dupa vorbele lui s-a auzit o trambita asurzitoare: razboiul luase sfarsit! Oare era adevarat? Nu ni se juca o festa? Probabil nu, caci toti soldatii murmurau aceleasi cuvinte! Vestea se raspandise intr-o clipita prin toate corturile.
Fara sa mai asteptam anunturile oficiale, ne-am luat saculetele cu putinele lucruri pe care le caram dupa noi, ne-am urcat pe cai si am plecat. Doar eu si Bonsoir.
Struneam caii la galop nebun, sa ajungem cat mai departe, sa ne intoarcem cat mai repede la case, la familii.
Se lasa seara si drumul nu se mai vedea prea bine. Niciunul nu murmura niciun cuvant, bucuria ne inundase si ne amutise, dar stiam ca suntem insufletiti de acelasi sentiment al libertatii.
La un moment dat s-a auzit un zgomot asurzitor, care mi-a oprit inima pentru o secunda. Dar nu ne-am oprit din galop. Cand m-am uitat insa cu atentie, am vazut ca bietul cal al tovarasului meu alerga singur, fara calaret. Am oprit speriat si am facut cale intoarsa. Bonsoir zacea pe jos, cazut de pe cal..
Tovarasul meu fusese impuscat de cineva din tabara adversa. Mi-am dat jos in graba jacheta si apoi camasa, ca sa fac un bandaj. Din pacate, era de prisos. Am ales sa stau langa el in ultimele momente. Dar el nu m-a lasat.
– Fugi, sa nu te prinda si pe tine. Fugi, amice, la familia si la prietenii tai. Si asa, eu eram o povara, nu aveam la cine sa merg si doar te-as fi incurcat. Hai, nu-ti mai pierde vremea cu mine! Ia tutunul din cizma mea si fugi. Poate mai tarziu iti va prine bine un… trabuc!
Si, cu un zambet senin, a inchis ochii. Mi-am luat inapoi jacheta si am plecat mai departe. Am calatorit toata noaptea singur. In zorii zilei, cand ma apropiam de satul natal, mi-a iesit in intampinare un copilandru care ma cunostea, pe numele sau Toulouse. M-a vazut venind, timorat si obosit, tragand dupa mine la pas usor si calul amicului meu. Fara sa-i spun povestea intoarcerii mele, micul baiat a primit doar vestea cea buna: razboiul se terminase! Si bucuros din cale afara, a inceput sa o trambiteze in tot satul. Ce pacat, insa, ca odata cu razboiul, s-a incheiat si cea mai de pret tovarasie…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *