Povestea unui tablou: “Carlos al IV-lea al Spaniei si familia sa” de Francisco Goya

Povestea unui tablou: “Carlos al IV-lea al Spaniei si familia sa” de Francisco Goya

Numele meu este F si am pictat de cand ma stiu. Pur si simplu mi se parea ca ma trezeam dimineata cu aceasta pasiune soptindu-mi in ureche sa o urmez. Si asta am si facut…
Crescand, am descoperit in pictura mult mai mult decat o pasiune. Devenise un mod de trai. Un mod de a intelege lumea, de a o percepe, asa cum e ea sau intr-o infinitate de alte moduri, de a o privi cu adevarat. Si pentru ca voi sa intelegeti despre ce vorbesc, am sa va istorisesc cum m-a surprins propria-mi arta, chiar atunci cand credeam ca acest lucru nu se mai poate intampla.
Spre deosebire de artistii care “se respectau” in vremurile acelea, mie imi placea sa ma amestec in chestiuni politice. Cercurile inalte pe care le frecventam ca mare artist al timpului erau populate de multi oameni politici, cu care intretineam relatii amicale. Impartasind tot soiul de pareri cu ei, in mintea mea s-a cristalizat o puternica revolta impotriva regalitatii. Incepusem sa ii consider niste asupritori, oameni perfizi si ipocriti, care duc un trai luxos si fara griji, plin de opulenta.
Spre marea mea uimire, insa, la cateva luni dupa ce mi-am exprimat acest dezgust pentru regalitate, am primit o scrisoare… de la regele Spaniei. Majestatea Sa in persoana, Carlos al IV-lea al Spaniei, imi solicita serviciile de artist, dorind sa fac un portret al familiei sale.
Am vrut sa refuz, dar am fost sfatuit de toata lumea sa accept. Asadar, iata-ma cateva zile mai tarziu stand in sala de baluri a unui palat enervant de somptuos, cu o panza mare in fata ochilor, tinand in mana o pensula si o paleta cu multe culori. Incercam sa pictez o serie tare amuzanta de chipuri regale comice si, bineinteles, pe odraslele lor impertinente.
Din pacate, in fata unui asemenea “peisaj” monarhic, nu puteam sa pictez nimic. Inspiratia si talentul ma lasasera balta complet. Ceva vreme m-am prefacut ca ma gandesc si ca analizez, apoi am mimat un “Evrika!” si am continuat prin a face cateva miscari ample cu mainile, care se voiau a imita niste miscari ale unui artist in toiul muncii sale. Totusi, eu nu pictam nimic.
Dandu-si seama de farsa mea, regele Carlos a rabufnit dintr-o data, strigand violent:
– Cine esti tu, domnule, si de ce nu faci pictura aceea odata? Crezi ca noi avem timp de pierdut ?
Cata infatuare! mi-am zis eu. Pana la urma, ce obligatie am eu sa pictez asemenea snobi?
Mi-am luat sevaletul, panza si culorile si, mormaind un salut, am iesit din sala, jurandu-mi sa nu ma mai intorc. La iesirea din palat, insa, un valet m-a oprit, cerandu-mi rugator, cu o voce aproape soptita, sa iert iesirea Majestatii Sale si sa accept sa revin si a doua zi.
Vrand, nevrand, a doua zi eram in aceeasi sala a palatului regal, cu toata familia lui Carlos in fata ochilor si cu pensulele in mana. Fortat de privirea aceluiasi valet, care ma ruga cu ochii sa incerc sa pictez ceva, am trasat pe panza liniile mari ale portretului de familie. Cateva trupuri plasate stupid, fundalul opulent, cateva contraste lumina-umbra… ma irita la culme atmosfera. Chiar cand credeam ca niciun incident nu va mai intrerupe mascarada pe care eram nevoit sa o fac, unul dintre copiii familiei regale a inceput sa planga si s-a asezat pe jos, strigand asurzitor ca el a obosit si ca s-a plictisit de moarte.
Ce rasfatati needucati! Au impresia ca eu nu am obosit? Daca el, care nu face nimic, e extenuat, eu cum ar mai trebui sa fiu?! am gandit in acel moment. Cu o atitudine mai putin rautacioasa, dar la fel de intepat ca in ziua precedenta, mi-am strans obiectele de lucru si am plecat din palat.
Ceva, insa, ma aducea inapoi in fiecare zi. Incidentele continuau… Un bebelus plangea mai tot timpul, o batrana snoaba – matusa regelui, din cate mi-a fost dat sa inteleg- se plangea tot timpul de pozitia ei in cadru, un verisor ingamfat ma agasa cu felul in care doreste sa ii pictez peruca, regele insusi dadea din cand in cand semne de nemultumire sau de nerabdare… Ma sufocau pana peste cap capriciile familiei regale. Totusi, mergeam inainte cu pictura, sperand sa o termin cat mai repede. De fapt, chiar era aproape gata. Ma oprea un singur impediment: nu puteam sa pictez chipurile membrilor familiei regale. O continua tentatie ma indemna sa fac niste caricaturi ale chipurilor lor, care sa constrasteze in mod ironic cu acel cadru fastuos si cu imbracamintea lor exagerat de incarcata. Da, asa ar fi meritat acesti ingamfati membri ai familiei regale. Sau as fi putut sa ii pictez pe toti cu spatele, pentru ca nu stiam, pana la urma, ce expresie sa pun pe chipurile lor. Daca ar fi trebuit, asa cum mi se cerea, sa pictez “ceea ce vad’’, atunci as fi pictat un bebelus oracaind, un rege furios, copii rasfatati, batrane cicalitoare si verisori agasanti!
Intr-o zi, insa, dupa ce mi-am strans panza si pensulele, sotia regelui, singura care nu spusese nimic niciodata, m-a rugat sa ma retrag cu ea cateva momente intr-un salonas mai intim. Privindu-ma adanc, mi s-a adresat calm, pe un ton rugator, dar plin de demnitate:
– Domnule F., stiu ca sunteti un artist si ca asta inseamna ca lumea este la picioarele dumneavoastra, si nu invers, asa cum vi se cere aici. Sper sa nu interpretati gresit modul in care ati fost tratat. Vedeti dumneavoastra… lumea ne considera adesea niste asupritori. Familiile regale au fost privite intotdeauna ca acelea care se folosesc de truda poporului pentru a duce un trai opulent si plin de capricii. Toti ne cred niste snobi, iar copiii nostri sunt mereu considerati rasfatati si fara experienta vietii reale. Vai, daca as putea vorbi oamenilor, daca macar o data mi s-ar da sansa de a explica, as spune cat de gresite sunt aceste prejudecati!
Vedeti dumneavoastra… de fapt, nu avem nicidecum un trai linistit, iar palatul nostru nu este nicidecum luxos. Daca ati vedea locurile din Versailles, ati intelege. Regele, sotul meu, este mereu irascibil in ultimul timp, dupa cum ati vazut. Dar nu din cauza ca se imbata cu putere si cu titluri nobile. Nu… Motivul este faptul ca ca tatal sau a fost omorat cu miselie in timpul unei calatorii prin regat. Matusa regelui, Contesa, care poate vi s-a parut putin cicalitoare, a fost oarba mai bine de jumatate din viata. Datorita unor boli ce se transmit in descendenta noastra, ochii ei ii joaca adesea feste, facand-o aproape incapabila de a se descurca singura. Ducele Michael, verisorul regelui, pare a fi obsedat de sine si mereu ingamfat. Nu a fost dintoteauna asa, sa stiti! Aceasta este doar reactia pe care a capatat-o pentru a se apara. El a crescut foarte nefericit, pentru ca parintii lui isi dorisera foarte mult o fata si, pentru ca in schimb l-au avut pe el, l-au tratat cu rautate si nu a avut niciodata parte de afectiune. Copiii mei, care, cel mai probabil vi s-au parut niste rasfatati, sunt mai degraba dezorientati. Pentru ca viata de la palat le impune o anumita conduita si pentru ca viata din afara zidurilor li se pare vesela si colorata, ei traiesc inca o stare de teribila confuzie si neintelegere. Va dati seama cat de crud poate fi asta pentru niste copii?
Asadar, poate vi s-a parut a fi cea mai dificila sarcina, aceasta de a picta familia regala a Spaniei, dar, va rog cu multa caldura, duceti-o la capat, caci ar fi o bucurie mare pentru rege si o adevarata onoare pentru mine, domnule F.!
Cuvintele reginei m-au lasat siderat. Nu am putut sa reactionez pe moment, am fost mult prea impresionat de puterea vorbelor ei. A doua zi am finalizat tabloul.
Iata ca, atunci cand credeam ca nu mai pot afla nimic, pictura m-a surprins… prin felul in care mi-a revelat o poveste trista, prin modul in care mi-a schimbat complet mentalitatea, prin felul cum am reusit sa vad altfel lumea din jurul meu dupa aceasta intamplare. Dar mai ales prin cum am invatat sa nu judec, sa nu ma las indus in eroare de aparente, sa accept ca in spatele unei masti vesele exista tristete, iar in spatele unui tablou, poate prea opulent, exista o poveste…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *