Captivi in pinacoteca: Timpul a stat in loc

Captivi in pinacoteca: Timpul a stat in loc

Sunt o fata simpla, fara vreun talent extraordinar, dar totusi, imi voi pune in miscare toate capacitatile de a crea pentru a va spune povestea mea.
M-am nascut intr-un sat micut, numit Auvers, din Franta, unde, impreuna, cu mama mea, duceam un trai modest. Am crescut fericita, in pofida lipsurilor materiale, si am invatat cu sarguinta, in asa fel incat sa pot sa imi castig singura existenta mai tarziu.
Intr-o buna zi, pe cand eram inca o copila, trecand pe una din ulitele ce inconjurau biserica din satul meu, un batran simpatic m-a oprit, strigandu-ma pe nume. Eu nu il cunosteam, asa ca, putin uimita (si speriata), m-am intors catre el. S-a apropiat de mine si, luandu-mi mana in mana lui tremuranda, imi sopteste:
– Trebuie sa iti spun un secret! Vino!
Fiind copil si, evident, fascinata de secrete si macinata de curiozitate, m-am lasat atrasa de tonul misterios al batranului si l-am urmat cu pasi micuti. El m-a condus cu grija chiar in biserica pe langa care treceam si m-a invitat inauntru. Eu i-am acceptat invitatia si, odata intrata in biserica, m-am asezat pe una din bancutele de lemn de pe margine, asteptandu-l si pe el. Dar el nu a venit langa mine, ci mi-a facut semn sa il urmez. Eram putin confuza, initial, dar curiozitatea mea nestavilita m-a manat de la spate si, in plus, avea un iz de aventura toata intamplarea aceasta… Cui nu-i plac aventurile?
Am pornit din nou pe urma pasilor batranului. Am urcat pe o scara in forma de spirala, care fusese ascunsa pana atunci in spatele unei usi vechi, deteriorate, astfel incat sa nu atraga atentia. Scara respectiva ducea in pod.
Odata ajunsi sus, am vazut, in semintunericul din acea micuta camera, cateva funii groase, unelte si o scara de lemn.
– Stai jos, ca sa putem vorbi, mi-a spus batranelul, intrerupandu-ma din a cerceta locul cu privirile. Probabil nu stiai pana acum, a continuat el, pentru ca, din motive pe care nu le-ai putea intelege, acest fapt ti-a fost ascuns. Totusi, a venit momentul sa afli ca eu sunt…bunicul tau, adica tatal tatalui tau. Eu lucrez de o viata intreaga aici, in aceasta biserica. Am grija sa trag clopotele la anumite ore, sa nu intre oameni necunoscuti in acest pod si, mai ales, sa reglez Ceasornicul din Turn.
Atunci eu am inteles de unde veneau funiile, la ce serveau uneltele si ce ar fi facut un batranel cu scara aceea. Dar totusi, sa fi fost el bunicul meu?…
– Eu sunt batran acum, si nu se stie cand va veni ziua in care nu voi mai putea regla ceasornicul din turn… si-a dres putin vocea, pentru ca, probabil, si-a dat seama ca nu ar fi trebuit sa imi impartaseasca aspectul acesta. Fiind nepoata mea, a spus el mai departe, fiind singura mea urmasa, trebuie sa te deprind si pe tine in a fi Clopotar si Ingrijitor al Ceasornicului din Turn. Este o arta, copila mea, este o magie cu care nu te poti juca! Este o deprindere care trebuie studiata cu cea mai mare sarguinta, este un secret. Divulgarea lui, nerespectarea lui sau ignorarea si neindeplinirea indatoririlor pe care le presupun aceste indeletniciri pot fi fatale sau pot avea urmari grave pentru acest tinut. Nu oricine poate avea aceste functii inalte, familia noastra este singura din tinut care si-a pastrat magia in sange, astfel incat sa poata avea un rol asa important.
Eu nu il puteam lua in serios: vorbea despre a regla un ceas si a trage un clopot de parca erau atributii regale, imperiale, divine… ce putea fi asa importantl?!
-Tu trebuie sa stii ca lucrurile acestea sunt si vor ramane secrete ale familiei noastre. Se apropie ora la care trebuie sa reglez Ceasornicul. Du-te acum, copila mea. De maine vei veni zi de zi aici, la aceeasi ora, pentru a putea deprinde si tu aceasta arta magica.
Eu am plecat si am revenit a doua zi, exact cand si unde mi-a spus bunicul meu. El, insa, nu s-a mai aratat. L-am asteptat singura, in pod, si minutele au trecut in sir, dar el nu a mai venit. La un moment dat, Ceasornicul a batut zgomotos, iar apoi s-a oprit. Dar, spre uimirea mea, odata cu bataia patrunzatoare a ceasornicului, s-a oprit tot ce inconjura biserica. Iesind afara din Turn, am vazut cum totul inlemnise intr-o clipita. Pe drum, o doamna impietrise in timp ce mergea, frunzele copacilor erau intepenite si ele, iar vantul lin care batea nu le clintea din loc. Pastorul satului, care trecea pe o campie din apropiere la aceasta ora, indrumandu-si oile, era si el atintit locului, impreuna cu turma sa, si nu se mai misca absolut deloc. Eram uluita, nu puteam intelege ce se intampla, asa ca m-am speriat si am vrut sa fug. Am mers sa imi caut bunicul, sperand ca el ma va ajuta, dar am aflat cu durere ca el murise inainte sa ma poata introduce in tainele artei magice despre care mi-a vorbit. Am fugit atunci din satul meu natal si am decis sa nu ma mai intorc. Totusi…
Am crescut in Paris si am urmat cateva cursuri de arta. Frecventam cercurile marilor artisti ai vremii si, intr-una din serile petrecute cu prietenii mei din bransa, l-am cunoscut pe Vincent, un tanar pictor. Era un tip introvertit, putin speriat si mai deloc sociabil. Am decis sa il integrez si pe el in grupul nostru, asa ca, usor usor, m-am atasat de el, si el de mine.
Dupa cateva luni de prietenie stransa, s-a oferit sa imi picteze un tablou ca multumire pentru amicitia pe care i-o purtam. La inceput am dorit sa refuz cadoul, dar apoi mi-am amintit de acest episod al copilariei mele si am decis sa accept, totusi, tabloul.
– Vince, i-am spus eu, as dori ca tabloul sa reprezinte un peisaj al copilariei mele. Pentru a-l picta, va trebui sa calatoresti cu mine pana in satul meu natal.
El a acceptat si am pornit impreuna intr-acolo. Nimic nu se schimbase de cand am plecat eu cu ani in urma: totul ramasese impietrit, exact la fel cum imi aminteam. Vincent a ramas uluit, nu putea articula niciun cuvant, ramasese fascinat, asa ca m-am vazut obligata sa ii spun si lui povestea locului.
– Si tu, tu care esti urmasa bunicului tau, nu poti face nimic? Vrei sa pictez un peisaj care este deja imortalizat, ca un tablou imens al naturii?
– Nu, eu nu pot face nimic, pentru ca el nu a apucat sa imi arate si mie tainele acestei deprinderi. Dar… poate totusi…
Atunci mi-a venit o idee. Am urcat repede in podul Turnului, pe acolo pe unde ma condusese bunicul meu cu ani in urma. Am gasit uneltele pe care le lasase el si am urcat pe scara lui pana la Ceasornic. Am scos limbile lui mari, ruginite, care indicau ora aceea critica, si le-am luat cu mine in pod, pentru a nu mai arata niciodata vreo ora.
Lucrurile au revenit la normal, de parca nimic nu se intamplase. Toate imprejurimile au revenit la viata, oamenii se miscau din nou, frunzele se unduiau sub adierile de vant, exact asa cum era firesc.
Bucuros, Vincent a acceptat sa picteze tabloul exact asa cum i l-am cerut eu, cu biserica misterioasa in centru. Detaliul cel mai plin de subinteles in tablou este faptul ca Ceasornicul din Turn nu indica nicio ora, pentru ca limbile lui sunt aruncate in pod, pentru a nu mai atrage nicio fatalitate asupra satului meu.
Am pastrat mult mult timp tabloul semnat de Vincent Van Gogh, care ilustreaza cel mai plin de mister episod al vietii mele.
***
Iata provocarea acestei saptamani! Cheia dezlegarii se afla in poveste, sper ca ati descoperit-o si ca acum veti cauta usa la care se potriveste. Care este numele tabloului la care m-am referit? Astept descoperirile voastre!

Tabloul despre care era vorba in povestea de saptamana trecuta:
Omul cu chitara, de Picasso

Captivi in pinacoteca: Timpul a stat in loc

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *