Captivi in pinacoteca: Povestea unui marinar adevarat

Captivi in pinacoteca: Povestea unui marinar adevarat

“Trebuie sa iti castigi singur existenta!”, “Fa ceea ce trebuie, nu ceea ce iti place!”, “Gandeste-te la ziua de maine !”… acestea sunt cel mai frecvent auzite replici, poate chiar porunci, din copilaria mea. Am crescut intr-o familie simpla, de muncitori, iar parintii mei gandeau fara complicatii, nu isi permiteau placeri si traiau cat se poate de modest; au incercat sa imi insufle si mie aceeasi mentalitate, asa ca eu, in mod automat, dar nu si voit, am executat comenzile lor.
La varsta de 17 ani m-am angajat ucenic la un fierar din oras pentru a putea, asa cum am fost educat, sa am grija de ziua de maine, sa imi castig singur existenta. Dar, bineinteles, fierarul nu era un om prea bun: nu ma platea cu suma stabilita de fata cu parintii mei, se comporta cu o superioritate insuportabila cu mine, deseori ma obliga sa imi depasesc norma de lucru si, cel mai important, eu insumi detestam aceasta munca. Zi de zi deveneam tot mai nefericit, zi de zi ma simteam tot mai inconfortabil in pielea mea si in viata mea, iar singura speranta vie in mine era aceea ca, intr-o buna zi, voi fugi de acolo.
Sufletul meu era, insa, macinat de tot felul de dileme, iar gandurile mele oscilau, dandu-mi o nesiguranta in a lua deciziile: sunt, intr-adevar, nefericit aici, dar si mai nefericit voi fi atunci cand voi privi ochii dezamagiti si suparati ai parintilor mei; am o viata mizerabila aici, dar va fi cu mult mai rau atunci cand voi trai cu gandul ca fratii mei mai mici mananca mai putin pentru ca trebuie sa primesc si eu din portia lor… Dupa cateva luni de astfel de framantari, am gasit ideea salvatoare.
Inca de cand eram mic, imi placea la nebunie sa plec de acasa pentru cateva ore, ca sa imi petrec timpul in port. Orasul meu natal se situa chiar pe malul marii, asa ca mereu vedeam tot soiul de nave ancorand in portul nostru, mereu intalneam in hanurile din port oameni veniti de pe mare, care istoriseau aventuri uluitoare, aventuri care ma rupeau din existenta mea simpla si gri si ma transformau intr-un calator curajos pe mare, intr-un pirat crud, intr-un amiral cunoscut, intr-un aventurier temerar… Da, portul era speranta mea inca de cand eram mic, si acum era calea care ma ducea spre o viata fericita! Luasem o decizie: de a doua zi aveam sa devin marinar, sa traiesc pe pielea mea visele din copilarie, sa devin, asa cum mi-am dorit din totdeauna, un cunoscator al secretelor marii.
Intr-adevar, a doua zi mi-am facut bagajul si, pe fundalul sonor al amenintarilor fierarului nervos, am plecat, indreptandu-ma spre port. Nu puteam merge acasa, inca, pana cand nu castigam o suma de bani pe care sa le-o duc parintilor, asa ca am platit cateva monede pentru a dormi intr-un han saracacios din port.
De cum am ajuns, am cautat ceva de lucru. Insa, spre dezamagirea mea, toate posturile erau ocupate: se pare ca multi alti tineri visatori, care aspirau catre aventuri, venisera cu aceleasi sperante aici, dar inaintea mea.
Pentru inceput, mi-am spus ca voi cara bagajele calatorilor care vin in port si raman cateva zile inainte sa plece iarasi pe mare. Dar, din pacate, aceasta ocupatie nu imi aducea un venit sigur si constant. Am incercat sa ajut la curatarea si intretinerea navelor care ancorau in port, dar arareori capitanii imi dadeau ceva de facut, ceva pentru care sa merit o recompensa. Am vrut sa ajut si la strangerea mrejelor si a ustensilelor de pe barcile care mergeau la pescuit dimineata si se intorceau cu prada seara, dar am fost pacalit de cateva ori si dupa o munca asidua pana dupa miezul noptii, nu am primit nici macar o moneda.
Lucrurile mergeau din ce in ce mai prost… Se parea ca viata mea in port nu se va apropia niciodata de idealul din copilarie. Voiam sa renunt si sa ma intorc in oras la crudul fierar.
Insa, chiar in dimineata in care ma pregateam sa imi reiau teribila viata de ucenic, in port a ancorat o barca veche, cu cateva catarge, care imi inspira mister.
Nu avea dimensiuni prea mari, din ea nu au coborat prea multi calatori, iar marinarii pareau niste oameni cat se poate de anosti. Dupa ce au pus la punct toate cele necesare ancorarii sigure si au descarcat putina marfa de pe punte, s-au indreptat cu totii catre un han unde au poposit.
Intr-un mod la fel de misterios ca barca nou sosita in port, ceva ma indemna sa incerc sa ma alatur echipajului. Cu o ultima nadejde, am intrat si eu in han si m-am indreptat catre masa la care stateau marinarii de pe barca cu pricina.
– Cine este seful echipajului ? am intrebat eu putin timid, intrerupandu-i din mult asteptatul ritual marinaresc de a lua cina pe uscat in prima seara a ancorarii intr-un port.
Nu mi s-a raspuns imediat, asa ca am inceput sa analizez acele personaje care imi trezeau o curiozitate arzanda.
Ochii mei s-au plimbat pe chipul fiecaruia dintre ei. Aveau ochii luminosi, cu priviri profunde, reflectand frumusetea si adancimea apelor pe care au calatorit. Fruntea le era brazdata de cute care simbolizau experiente indelungate pe mare, iar buzele lor se miscau alene, ritmat, precum valurile marii, in timp ce bietii oameni isi savurau cina nu foarte copioasa.
Pentru ca inca nu mi s-a raspuns, am continuat sa ii privesc staruitor, asteptand macar o reactie. Atunci, privirile mi-au cazut pe un chip de-a dreptul intrigant…
Un domn retras, nu foarte in varsta, dar imbatranit de aspectul usor neingrijit, statea ganditor cu farfuria plina in fata lui, fara a reactiona la ceea ce se intampla in jur, pierdut intr-o lume a sa. L-am urmarit cu atentie ceva timp, si observam cum, din cand in cand, isi inclina capul, isi muta usor privirile dintr-un loc in altul, ofta indelung si, bineinteles, isi continua firul gandurilor fara a se intrerupe. Probabil ca a simtit ca staruiam cu privirea asupra lui pentru ca, dupa un timp, s-a intrerupt din gandurile sale si s-a uitat catre mine. Atunci, unul din ceilalti marinari care stateau asezati la masa mi s-a adresat :
– Baiete, cati ani ai?
– 18, sa traiti ! i-am raspuns eu imediat, surprins, dar bucuros ca in sfarsit am fost observat.
– Si tu vrei sa vii cu noi pe mare? Uita-te la noi!
– Eeii, tinere, viata pe mare nu e ca cea pe uscat. Oamenii nu pot cuceri apele, asa cum isi doresc, insa marea cucereste si schimba omul. Da, da…
Ma gandisem de la bun inceput ca vor incerca sa ma descurajeze, asa ca nu m-am lasat demoralizat si am insistat:
– Stiu deja, stiu deja prea bine toate acestea si sunt gata! Sunt gata sa fiu omul marii si piratul furtunilor! Sunt gata sa fiu marinar pe veci !
Nu au mai raspuns, de parca cuvintele mele i-au amutit pe toti. Dupa un timp, cel mai batran dintre ei mi-a spus incet, aproape soptit :
– Maine inainte de zorii zilei vei fi in port, langa barca noastra, ancorata nu departe de aici!
De bucurie, nu am stiut cum sa reactionez la aceste vorbe. Am zambit din adancul inimii, am multumit tuturor celor asezati la masa si am alergat catre casa, ca sa le dau parintilor vestea. Da, acum puteam merge acasa, acum puteam sa ii fac pe parintii mei mandri. Pana la urma, nu oricine devenea marinar.
Din pacate, mama mea nu a primit vestea asa bine cum ma asteptam. A inceput sa faca tot soiul de prevestiri negre, sa ma inspaimante, vorbindu-mi de cunostinte de-ale ei care au plecat in calatorii pe mare si nu s-au mai intors niciodata, de oameni care au fost inghititi de adancuri, de forte misterioase care dau viata apelor si le ridica impotriva oamenilor… Tatal meu nu a reactionat in niciun fel, dar mi-am dat seama din privirile lui ca nu era in totalitate de acord cu mine. Singurii entuziasmati au fost fratii mei mai mici, care s-au bucurat cand au aflat ca cel mai mare fiu al familiei va fi un aventurier.
A doua zi, putin dupa ivirea zorilor, am plecat catre port, asa cum mi se spusese cu o seara inainte. Am ajuns in fata barcii ancorate aproape de maluri si i-am cautat cu privirile pe membrii echipajului, cei cu care vorbisem in han. Insa nu era nimeni acolo. Intarziasem? Nu stiam pe cine sa strig si nu stiam ce ar trebui sa fac…
Am asteptat o vreme, fara sa imi pierd speranta. Se auzeau zgomote, dar nu stiam exact de unde vin, fiindca portul era mare. Datorita cetii si semi-intunericului, nu puteam vedea daca pe barca era sau nu vreo miscare. Cand m-am ridicat sa plec, s-a auzit un fluierat. Mi-am intors privirile in toate partile si am vazut uluit ca barca pe care eu trebuia sa plec in calatorie isi ridicase ancora si se pregatea de plecare. Atunci am inceput sa strig cu disperare si sa ma agit pe malul apei, incercand sa ma fac auzit si vazut de catre cei de pe barca.
La foarte scurt timp, chiar daca barca se indeparta incet, la malul apei a aparut o barcuta mica, din lemn, adusa la mal de unul din membrii echipajului.
– Vii odata, baiete?
Am coborat de indata si, asezandu-ma langa insotitorul meu, am pornit impreuna catre barca cea mare. Acolo am fost ridicati cu doua sfori groase, cu multe noduri, si am urcat pe punte.
– Prima lectie, fiule, este ca marinarii sunt mereu la timp acolo unde trebuie sa fie. Nu mai devreme, nu mai tarziu, mi-a spus cu un ton plin de mustrari unul dintre cei care ne-au ridicat barcuta pe puntea cea mare.
– Sa traiti, capitane!
– Nu sunt capitanul! Nimeni nu este capitan aici! Cu totii muncim la fel, cu totii ne respectam la fel, cu totii traim la fel! Asa sunt marinarii adevarati, tinere!
Am ascultat umil, mandru ca mi se vorbeste cu atata intelepciune, am incuviintat apoi si m-am indreptat apoi catre cabina mea, condus de un membru al echipajului.
Viata pe mare era, intr-adevar, deosebita. Deosebita de tot ce stiam, rupta de lumea reala, zugravita intr-un vis frumos, rece, etern. In cateva zile m-am deprins cu indatoririle care mi-au fost incredintate si parea ca munca mea multumeste intreg echipajul. Ascultam toate sfaturile care mi se spuneau si duceam la capat cu cat mai multa sarguinta fiecare munca.
Intr-o dimineata, cand am iesit pe punte, l-am intalnit pe ciudatul domn, cu care nu am mai dat ochii din seara de dinaintea plecarii, la han. Statea pe un scaun de lemn invechit si avea in fata un suport rudimentar, tot din lemn, pe care era asezata o panza. La picioarele sale erau asezate cateva cutiute de tabla si langa ele, legate in manunchi cu o sfoara, multe pensule.
Pe panza era schitata o barca, la fel cu cea pe care ne aflam noi acum, care plutea pe valurile uriase ale marii. Picta… dar pictura nu era terminata. Parea ca ii lipseste ceva, parea ca exista un ultim obstacol, unul de neidentificat, in a-si definitiva opera… M-am apropiat de el si am sesizat ca avea aceeasi privire ca in acea seara, aceeasi mimica, aceeasi alura… Ce este, cine este omul acesta?
In seara aceleiasi zile, pe cerul purpuriu al apusului s-au adunat nori grosi, grei, infricosatori. Urma o furtuna, se simtea asta… Marea se infuriase si striga cu glas puternic catre cer. Valurile cresteau vazand cu ochii, tensiunea se acumula tot mai mult in mine, mi-era teama. Toti membrii echipajului au iesit pe punte, incercand sa gaseasca o cale de a scoate barca din furtuna cumplita care voia sa o inghita. Apele crescusera atat de tare incat din barca noastra se mai vedea doar puntea, facand-o sa para o simpla barca de pescuit.
-Tinere, strange panzele, mai repede!
Am alergat la catargul cel mare, incercand sa strang panzele intinse. Urgia era tot mai infricosatoare, parea ca nu se va termina nicioadata. Valurile spalau puntea foarte des si devenea tot mai greu sa ramai pe barca si sa nu te lasi aruncat in adancuri… Ah, cata dreptate avea mama mea… Ce se va intampla cu mine ?
A doua zi dimineata, m-am trezit intins pe punte. Toti ceilalti erau si ei asezati langa catarge, la pupa si la prora, intinsi pe jos si adormiti. Sau poate… Nu, nu se putea sa fi murit !
Am alergat la ei, dupa ce mi-am revenit, si i-am trezit.
Dupa ce toata lumea si-a revenit in simtiri, am inceput sa reparam stricaciunile provocate de urgia noptii. Nu pierduseram niciun membru al echipajului, insa pierderile de rezerve de mancare si unelte au fost mari.
Dar asta nu ma descuraja, nu pe mine! Eu supravietuisem unei furtuni teribile pe mare, eu facusem fata testului suprem, eu eram de acum un adevarat marinar. Ah, cat de mandra ar fi mama mea sa afle una ca asta! Cum as fi putut sa ii vorbesc despre acest succes al meu?
Si atunci mi-a venit ideea. M-am indreptat catre misteriosul pictor de pe vas si l-am intrebat daca furtuna i-a luat schita pe care o picta in ziua aceea pe punte. Era trist, nu mi-a raspuns, deci am presupus ca munca lui fusese pierduta.
– Ei bine, camarade, i-am spus eu, acum o vei lua de la inceput si, cel mai important, o vei duce pana la capat. Am vazut ca nu puteai sa iti definitivezi opera, dar eu stiu secretul, stiu ce te va ajuta…
Dupa 6 luni, cand barca pe care ne aflam s-a reintors in portul langa care era orasul meu natal, cand am revenit acasa, am plecat catre casa parintilor mei, despartindu-ma de echipajul meu pentru cateva zile. Nu aveam decat cativa pesti pentru a duce acasa, dar aveam o hrana mult mai pretioasa la mine: hrana bucuriei. Duceam in spate, invelit in panze si legat bine cu sfori inodate, un tablou magnific, pictat de acel misterios membru al echipajului, pictorul ganditor, pe care l-am ajutat sa isi incheie opera.
Da, aveam ceva mai mult decat monede castigate cu tristete… aveam secretul vietii de marinar.

***

Iata ca, pentru cei pasionati de dezlegarea misterelor artei, a aparut o noua provocare. Indiciile pentru a putea gasi cheia rezolvarii sunt oferite chiar aici, iar misterul pare a fi promitator, nu-i asa? Smile

Tabloul din povestea de data trecuta: Lectia de dans de Edgar Degas.

Captivi in pinacoteca: Lectia de dans, Edgard Degas

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *