Captivi in pinacoteca: Povestea unui brutar

Captivi in pinacoteca: Povestea unui brutar

Dintotdeauna am iubit mirosul de paine calda… paine pufoasa, proaspat scoasa din cuptor, rumenita pe o parte si usor lucioasa pe cealalta, mirosind a natura, a lemne de brad, a bucurie… Nu v-am ademenit si pe voi?
Parintii mei aveau o brutarie cu numele familiei noastre, brutaria Corbet, amplasata pe o strada dintr-un orasel mic, iar tatal meu ma invatase cateva din secretele lui de bucatar, brutar si patiser. Cat timp prietenii mei se jucau in piata mare, eu framantam cu grija aluatul pentru paine in brutaria tatalui meu. Eram grijuliu, atent la fiecare detaliu, minutios si eficient. Parintii mei erau bucurosi ca voi putea sa o iau pe urmele lor, de aceea ma incurajau si ma sprijineau in fiecare moment.
Pe masura ce cresteam, atunci cand alti baieti invatau diverse mestesuguri, invatau sa ciopleasca sau sa intretina o gospodarie, eu deveneam tot mai inventiv. Imi placea la nebunie sa adaug ingrediente noi, sa descopar tot felul de retete nemaiauzite, sa fac combinatii neasteptate pentru a obtine o alta savoare, sa gasesc secretul pentru a deveni un brutar si mai bun, sa imi fac parintii mandri si sa imi alimentez zi de zi marea pasiune. Chiar si fratii mei mai mici erau incantati de talentul meu care evolua incontinuu. In tot acest timp, brutaria era tot mai prospera.
Intre timp, vestea despre noile mele retete a ajuns mai intai pe toata strada, apoi in cartierul invecinat, apoi s-a raspandit si in piata mare din orasel, pentru ca mai apoi sa ajunga la urechile tuturor locuitorilor. De dimineata si pana seara, in brutaria noastra mereu erau clienti. Marea majoritate apreciau produsele noastre si ne spuneau ca au mai recomdandat brutaria aceasta si altora. Mama mea profita de fiecare prilej pentru a ma lauda si a se mandri cu talentul meu, iar eu, incurajat de toate aceste reactii, lucram si mai asiduu pentru a gasi noi retete si pentru a-i multumi si mai mult pe toti clientii nostri.
Si, chiar atunci cand ne gandeam ca viata noastra nu ar putea fi mai prospera, un eveniment deosebit a marcat cursul vietii mele.
Intr-o seara linistita, pe cand eu si parintii mei ne pregateam sa inchidem brutaria pentru a ne putea odihni cum se cuvine dupa o zi de munca, s-au auzit niste copite de cai lovind puternic pietrele din fata casei noastre. Uitandu-ne pe fereastra larga a brutariei, am vazut ca in fata noastra se oprise o trasura mare, trasa de doi cai frumosi, negri. Fratii mei mai mici, care se jucau pe afara, au intrat si, strigand entuziasmati la noi, ne-au dat vestea cea buna :
– Mama, tata, Gustave, ducele ! Ducele e aici ! Mamaaa ! Veniti repede !
Surprinsa, bucuroasa, in extaz as putea spune, mama mea si-a aruncat repede sortul, si-a aranjat cu grija naframa pe cap si iesit sa intampine musafirii. Dupa ea, am iesit si noi in prag, uimiti de aceasta vizita. Tatal meu si-a dat jos palaria de pe cap, in semn de respect, si a salutat politicos birjarul. Insa, spre dezamagirea mamei, ducele nu a coborat din trasura. A scos putin capul afara si l-a inclinat, in semn de salut, iar noi i-am raspuns cu plecaciuni. Fara sa mai astepte alte schimburi de politeturi, ni s-a adresat cu un ton arogant, dar cu o oarecare caldura :
– Brutare, am nevoie de serviciile tale ! Mai cu seama, as dori sa vorbesc cu fiul tau.
Si, adresandu-mi-se, a zis:
– Tinere, vestea talentului tau a ajuns pana la curtea mea. Am auzit numai cuvinte de lauda despre tine, asa ca am decis sa vin personal ca sa te cunosc si sa iti propun o oferta. Vreau sa cumpar serviciile tale: te voi angaja ca brutar al meu, vei locui la curte si iti voi da leafa pe care tu mi-o ceri. Accepti?
Eu am ramas uluit de propunerea ducelui. Mi-am indreptat privirile catre tatal meu, asteptand o reactie din partea lui, asteptand ca el sa aprobe sau sa dezaprobe cu o privire, cu un gest, cu cateva cuvinte. Dupa putin timp, tatal meu mi-a spus:
– Fiule, este numai decizia ta. Daca vrei sa pleci sa devii brutarul ducelui, ai binecuvantarea mea si a mamei tale. Dar daca vrei sa ramai, casa noastra te va primi mereu cu drag, iar noi cu bratele deschise.
Cu sclipiri de extaz in ochi i-am multumit tatalui meu pentru ca mi-a oferit libertatea de a alege si, intorcandu-ma catre duce, am inclinat din cap in semn de accept, pentru ca nu mai puteam scoate niciun cuvant.
– Foarte bine, a spus el, maine in zori o trasura de la curte va veni sa te ia.
Si caii au pornit la goana, fara sa apucam sa ii mai spunem nimic ducelui.
Restul zilei a decurs ca o piesa de teatru: mama mea plangea de bucurie, tatal meu ma ajuta cu pregatirea bagajelor, fara sa se opreasca din a ma lauda, fratii mei cantau si dansau vesel peste tot, iar eu… eu aveam sufletul inundat de satisfactie, de speranta si de vise.
A doua zi, intr-adevar, chiar in zori, o trasura a venit sa ma ia din fata brutariei. Urcandu-mi bagajele cu ajutorul birjarului si asezandu-ma confortabil pe bancheta, mi-am salutat cu lacrimi in ochi parintii si, agitandu-mi mana in aer in semn de salut, m-am indepartat de orasul natal, plecand spre locul unde imi voi indeplini visul.
La curte lucrurile mergeau ca pe roate. La inceput, cerinta era foarte mare, pretentiile si standardele mult mai ridicate decat acasa si, deci, si eu eram mult mai solicitat. Cu timpul, insa, m-am obisnuit si continuam sa fac totul din placere. Lucram asiduu zi si noapte, dar eu stiam ca astfel imi cultiv pasiunea.
Ceilalti bucatari ma admirau, lucrau impreuna cu mine si uneori chiar imi cereau ajutorul. Ducele se comporta rece cu mine in prezenta valetilor lui, dar asta era atitudinea lui fata de toti servitorii. In schimb, de fiecare data cand ma intalnea si putea avea putina intimitate in conversatiile cu mine, imi lauda noile retete si imi spunea ca a luat o decizie extraordinara atunci cand m-a adus la curte.
Am fost brutarul oficial la numeroase baluri, la bancheturi, la mese oficiale, la cine importante, la serate elegante si la pranzuri intime. Aproape tot tinutul cunostea savoarea retetelor mele si primeam numai laude… Cata satisfactie pentru un tanar ca mine!
Dupa aproape doi ani in care l-am slujit cu placere si credinta, am decis ca as dori sa imi revad parintii si fratii. Ducele a acceptat fara tagada o scurta vacanta pentru mine, mi-a asigurat transportul si hrana pentru drum, cerandu-mi sa nu zabovesc nicio clipa in plus, caci curtea are nevoie de mine.
Drumul spre casa parea interminabil, dar, cand am intrat in orasul natal, am resimtit bucuria copilariei si nerabdarea mea a crescut tot mai mult. Insa, atunci cand ma apropiam de strazile vecine brutariei familie mele, am simtit un puternic miros de fum… Am ajuns chiar acolo si… oh! Foc! Foc! Usa, brutaria, ferestrele, etajul, bucataria din spate, intreaga casa era in flacari! Cum… cand… ce se intamplase? Am sarit din trasura si am alergat pana in fata. Am incercat sa intru ca sa vad daca parintii si fratii mei erau acolo, dar nu am putut… flacarile acaparasera totul. Am strigat dupa ajutor, am alergat dupa apa, am reusit sa trezesc cativa vecini si am incercat impreuna sa oprim incendiul…
In curtea interioara am gasit-o pe sora mea mai mica, lesinata, probabil datorita intoxicatiei. Am scos-o repede afara, cu ajutorul celor care imi sarisera in ajutor, si am incercat sa o trezesc. Ea a deschis ochii blajin si a soptit:
– Gus…s…tave… Cuptorul… cuptorul a incendiat… tot… casa… parintii… fratii nostrii.. s… sunt sus… toti… sunt… Oh, Gustave, pari… pari asa… asa disperat…
Intr-adevar, asa paream… in ochi mi se reflecta disperarea din suflet. Caldura puternica si lumina flacarilor imi inrosisera obrajii. Mi-am trecut mainile prin parul ciufulit, ca un reflex al disperarii, incercand sa gasesc o solutie.
Din nefericire, sora mea a fost singura care a supravietuit. Intr-adevar, cuptorul din brutarie fusese scapat de sub control si incendiase toata casa. Parintii si fratii mei nu au mai fost gasiti. Cuptorul… cuptorul din brutarie a fost cel care…
De atunci nu am mai facut nici macar o painica. L-am anuntat pe duce ca nu voi mai lucra pentru el si m-am retras cu sora mea intr-o cabana micuta din Elvetia. Aici m-am apucat de pictat, pentru a uita de intristarea care avea sa imi apese sufletul toata viata.
Una dintre cele mai bune picturi ale mele este un autoportret… un autoportret care ma reprezinta pe mine in acea seara, atunci cand viata mea a luat o cu totul alta intorsatura, seara care a insemnat scufundarea mea intr-o mare de tristete.

***
O noua saptamana vine si cu un nou mister in arta. Daca ati citit cu atentie povestea, inseamna ca sunteti gata sa va folositi de indiciile gasite pentru a descoperi tabloul. Saptamana trecuta: Rasetul de Umberto Boccioni.

Rasetul-Umberto Boccioni

Livia El-Shaikh

3 comments on «Captivi in pinacoteca: Povestea unui brutar»

  1. corina says:

    The Desperate Man – G Courbet

    1. Livia El-Shaikh says:

      Buna, Corina! Ma bucur ca ai fost atenta la detaliile intregii povesti! Felicitari! Esti prima care descopera pictura ascunsa in spatele articolului meu, pana acum! Ma simt foarte mandra ca in sfarsit un cititor a dus pana la capat munca de “detectiv in arta”. Iti multumesc! Sper ca vei urmari in continuare “Captivi in pinacoteca”, pentru ca urmeaza articole si mai incitante si ramai in continuare pe Pushtimea, pentru a citi si publicatiile celorlalti redactori si colaboratori!

    2. Pushtimea says:

      Bravo, Corina!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *