Captivi in pinacoteca: Picasso ne spune povestea…

Captivi in pinacoteca: Picasso ne spune povestea…

L-am cunoscut pe acest om straniu, pe acest rob al iubirii sale, dintr-o pura intamplare. Dupa cateva luni in care am incercat aproape zilnic sa ii castig increderea si sa-i obtin aprobarea de a-l picta, vorbind cu el mereu, intr-o seara mi s-a destainuit.
“Vino, aseaza-te aici, chiar daca pietrele sunt umede, te vei obisnui repede”, mi-a spus in seara aceea. Omul acesta, care a reprezentat pentru mine un mister pasionant, nu era de fapt decat un cantaret la chitara, care isi petrecea zilele si, cred, si noptile, gadiland corzile unei chitare uzate, dintr-un lemn vechi si neingrijit. Zi de zi il vedeam in acelasi loc, intonand aceleasi versuri dulci si amare…
Mereu parea un om trist, secatuit de viata, cautand ceva ce nu va fi vreodata gasit, asteptand ceva ce nu va avea loc vreodata, dorind ceva de neimplinit. Totusi, atunci cand canta, in ochii lui se deslusea o flacara nestinsa, care parea ca tine in viata intreaga lui fiinta, o flacara alimentata de o pasiune adanca, neimpartasita… pana acum:
“Vrei, asadar, sa auzi povestea mea? Ei bine, poate nu e ce ai dori sa fie, poate a o auzi nu iti va face bine, dar tu insuti ai cerut-o”, imi spune el cu un ton putin protector. “Timp de cativa ani, in fiecare dupa-amiaza”, incepe cu vocea lina, “sotia mea a cantat in acest restaurant, din spatele nostru. Visul ei era sa ajunga o mare cantareata, insa pana sa si-l poata indeplini, a decis sa isi castige singura existenta. Aici, chiar aici, am intalnit-o pentru prima oara, cand avea doar 19 ani si canta timida in fata catorva clienti din restaurant. M-am indragostit de ea si, nu dupa mult timp, tot aici, in locul unde ne aflam noi doi acum, am cerut-o in casatorie. A acceptat bucuroasa, pentru ca am asigurat-o de profunzimea sentimentelor mele si pentru ca, asa cum mi-a marturisit mai tarziu, ea insasi simtea acelasi lucru.
La doi ani dupa casatorie, ea inca isi petrecea serile cantand aici. Intr-una din sambetele cand veneam sa o iau de la restaurant si sa plecam impreuna acasa, stand aici, tinandu-ma de brat, mi-a spus cu straluciri vii in ochi ca vom fi parinti. Imi zambea bucuroasa si ma privea adanc. Acele luciri din ochii ei erau rupte dintr-un cer instelat, erau scantei ale iubirii, erau viata, erau…”
In timp ce imi povestea acestea, am realizat ca flacarile din ochii lui nu fac decat sa reflecte cu iubire stralucirea ochilor sotiei sale… Cata putere nevazuta se ascunde intre doi oameni care se iubesc!
“Tot aici”, a continuat el, “tot aici am aflat si de primul ei mic succes in cariera. De indata ce am iesit din restaurant, intr-o alta seara, ea s-a oprit unde stam noi acum si, entuziasmata, mi-a povestit despre un contract pe care i l-a oferit o casa de productie de renume. Cat timp imi vorbea, buzele ei tremurau de bucurie si cu greu isi putea stapani un tipat de fericire.”
Dupa asta a urmat o pauza lunga. Nu stiam cum sa reactionez la acest moment de tacere, asa ca l-am invitat cu stangacie, in soapta, sa isi continue povestea.
“Ei bine, tot intr-o sambata seara am venit aici sa o astept; voiam sa o duc la o plimbare cu barca dupa ce termina spectacolul. Am asteptat ceva vreme chiar aici, dar ea nu mai iesea, asa ca am intrat eu in restaurant. Nu era acolo… Am intrebat cativa chelneri, insa ei nu stiau nimic. Speriat, am iesit afara si am inceput sa intreb nebuneste, haotic, pe toti trecatorii, daca nu cumva mi-au vazut sotia. Lumea ma ignora, insa, exact ca pe un nebun pe care vrei sa il eviti cu diplomatie. Niste tineri infatuati dintr-un grup galagios mi-au vazut cautarea disperata si, cu ironie si dispret, mi-au strigat:
– Iti cauti sotioara? Asteapt-o chiar aici, va veni ea! Ha,ha! Ha, ha!
Si au plecat razand, glumind cu mintea mea innebunita si cu inima mea racita.
Iata-ma, totusi, stand aici si asteptandu-mi sotia, asa cum mi-au spus ei. Stiu ca va veni, stiu ca ma va gasi chiar aici, aici, unde de fiecare data noi ne intalneam, aici, unde am petrecut multe clipe frumoase din casnicia noastra. Va veni, va veni, nu?”
Eu eram emotionat, induiosat de aceasta poveste, dar nu i-am putut raspunde bietului om. A continuat, cu glasul mai domolit:
“Nu crezi, dar eu cred. Eu cred. De aceea cant zi de zi aici, cant melodia ei preferata, stau asezat pe pietre reci si cant si cred si iarasi cant… Ea va veni!”
Dupa cateva momente in care am pastrat linistea din compasiune, el a intrerupt tacerea, spunandu-mi:
“Dar de ce ai vrut sa stii toate astea?”
Am ezitat putin sa ii raspund, dar apoi i-am spus franc:
“Domnule, sunt pictor. As fi vrut sa va pictez stand aici si cantand, asa cum faceti in fiecare zi, dar ceva ma oprea. In ochii dumneavoastra am vazut o licarirea, am simtit o flacara puternica care face nota discordanta cu chipul trist. Trebuia sa inteleg ce se ascunde in spatele ei. Acum stiu, stiu si va multumesc! Daca v-as putea rasplati cu ceva…”
“Da, poti face ceva pentru mine! Eu iti sunt recunoscator ca mi-ai cautat si ascultat cu atata ardoare povestea. Sunt recunoscator ca vrei sa ai ca muza un umil cersetor, dar, te rog, uita de aceasta stralucire din privirile mele despre care vorbesti. Picteaza-ma trist, speriat, fara speranta, picteaza-ma asa cum sunt pentru ceilalti. Acea stralucire din ochii mei este doar a mea, e intima, e inertia iubirii, doar eu am voie sa stiu de ea pentru ca doar eu cred… Buna seara, pictore!”
Am plecat pentru a-mi incepe lucrarea, opera de arta dedicata acestei povesti. I-am respectat dorinta, pictura mea il reprezinta cu privirile indreptate in jos, asa incat sa nu i se vada lucirile din ochi, asa cum voia el…
Totusi, de atunci si eu simt flacari in ochi, si eu sunt transformat de experienta traita de un altul, cred ca si eu… cred. Uitati-va dedesuptul culorilor terne, dedesuptul tristetii: in pictura mea veti descoperi un om care crede!

                                                                                                                  Semnat, Pablo Picasso

***

Daca ati parcurs intreg articolul, inseamna ca sunteti gata sa va incepeti munca de detectivi in arta. Despre ce tablou este vorba? Aveti timp pana saptamana viitoare sa imi spuneti ce ati descoperit.
Succes, asteptam cu nerabdare dezlegarile voastre!

Cheia misterului de data trecuta este: tabloul lui Monet se numeste Tanara cu umbrela de soare.

Monet

Ati descoperit singuri? Felicitari! Daca nu, incercati saptamana aceasta!

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *