Captivi in pinacoteca: Cum am inceput un jurnal

Captivi in pinacoteca: Cum am inceput un jurnal

Se spun multe despre Primul Razboi Mondial. S-au scris tratate, lucrari istorice, romane revolutionare si biografii ale marilor oameni politici ai vremii. Dar ceea ce nimeni nu a luat in seama, ceea ce toti au neglijat de la bun inceput si pana astazi este, de fapt, viata omului de rand din acea perioada. Cine se mai gandea la un biet taran cu plugul, cand toti erau preocupati de marele, faimosul Vladimir Ilici Lenin? Cui ii mai pasa de viata omului de rand, cand insusi conceptul politic propagat cerea tuturor sa uite de nevoile individuale si sa traiasca de parca viata umana este o bagatela ?
Ceea ce m-a uimit foarte mult timp este cum de eu, care am crescut in vremea razboiului, eu, o fata atat de increzatoare, am fost atunci o simpla marioneta, cum de nu am luat atitudine, cum de am acceptat sa traiesc sub asuprirea absurdului. Acum, insa, privesc in urma la acele momente asa cum unii privesc un album cu poze vechi si neclare, care nici macar nu mai au semnificatii spirituale. Dar, pentru a ajunge la aceasta atitudine de blazare fata de o asemenea experienta fundamentala, m-am antrenat ani la rand.
Am inceput prin a renega toate experientele traite in acei ani. M-am straduit sa acopar cu un val alb si curat toate amintirile despre zilele intunecate, despre crimele pe care le vedeam zi de zi. Am invatat cu multa sarguinta sa traiesc emotii frumoase, pentru ca nu stiam asta pana acum nu mult timp: singurele emotii cunoscute erau frica, tristetea, nelinistea, neputinta, o vaga indignare si teroarea. Am petrecut mult, mult timp invatand poezii de Cosbuc si Alecsandri doar ca sa imi scot din minte sloganurile de razboi si strigatele armatei. Da, eu, eu dintre toti oamenii, am depus tot efortul necesar ca sa imi pot relua viata de la un inceput nou si promitator, incercand din rasputeri sa sterg acei ani gri si intunecati. Toate acestea pana acum o saptamana.
Intr-o dimineata, chiar lunea trecuta, cred, plimbandu-ma alene, fara vreo tinta anume, am trecut pe langa galeria de arta moderna care isi avea sediul chiar pe aceeasi strada cu micul meu apartament. Mi-a atras atentia un afis mare, aparut de curand, probabil. In centrul afisului era o poza neclara a unei picturi, un autoportret. Chipul pictat imi parea foarte, foarte cunoscut. Eram sigura ca il vazusem pe acel domn undeva, demult, dar nu imi puteam aminti unde, in ce circumstante, si cine era. Sub aceasta poza, pe acelasi afis, era scris: “Expozitie la Galeria de Arta Moderna, 23-30 martie, intrare libera. Tema: Opera lui Nicolae Tonitza.”
Asadar era chiar autoportretul marelui pictor, deci eu m-am inselat, nu il cunosteam. Poate doar o amintire, poate mi s-a parut ca semana cu cineva…
Imediat ce s-a deschis expozitia, am vizitat-o si eu, pentru ca activitatea culturala mi se pare esentiala in viata unui om. Mi-am rezervat o dupa-amiaza intreaga doar pentru a merge la galerie si a admira opera acestui pictor. Pana la urma, este un pictor roman, un adevarat motiv de mandrie.
Plimbandu-ma printre exponate, mi-au cazut ochii pe o pictura mare, expusa pe un perete luminat si incadrata intr-o rama decorata frumos. Insa nu ansamblul in care a fost aranjata mi-a atras atentia, ci scena pe care acea pictura o reprezenta. Mai exact, unul din personajele din ea.
Pictorul imortalizase o multime de oameni imbracati saracacios, cu capetele plecate si priviri goale, cu chipuri triste si fara speranta, cu totii se inghesuiau pentru a ajunge undeva. Iar in centru, putin aparte fata de acea multime, o doamna invelita de o pelerina alba, ponosita, si o copila cu o basma rosie si uzata pe cap, asteptau si ele, la fel ca toti ceilalti, ceva… Aceste doua ultime figuri mi-au atras atentia in mod deosebit pentru ca… pentru ca, rascolindu-mi amintirile de mult ingopate, mi-am dat seama ca personajele eram chiar noi, eu si mama mea. Da, da, eram chiar noi! Dar cum… sau… cand?
Mi-am amintit, cu greu, privind mult timp aceasta pictura, cum stau lucrurile. Pictura aceasta trebuie sa fi fost facuta chiar in timpul crizei de dupa razboi, cand toti oamenii trebuiau sa indure frigul iernilor grele pentru a primi o bucata de paine sau o farfurie cu supa. Atunci, in vremea aceea, eu si mama mea mergeam zi de zi impreuna pentru a primi macar o portie de mancare, pe care sa o impartim si cu tatal meu, care venise grav ranit din razboi. Deseori o imparteam si cu vecinii nostri, care nu mai apucau sa primeasca portia cuvenita, pentru ca resursele nu ajungeau pentru toti oamenii.
Aproape in fiecare zi, cand noi veneam sa primim mancare, un domn slab, inalt, cu parul negru si cu privirile curioase venea acolo, dar nu pentru a primi paine sau supa. El venea cu o panza mare, prinsa pe un suport vechi de lemn, cu o cutie micuta plina cu borcanele cu culori de ulei si cu doua sau trei pensule. Se aseza linistit intr-un loc de unde putea vedea multimea si se afunda in pasiunea lui pentru mult, mult timp. Picta calm, concentrat, cu dedicare. De atunci am retinut eu chipul lui, expresia lui mi-a ramas intiparita in minte. Asa se explica acel deja-vu pe care l-am avut atunci cand am vazut autoportretul sau pe afis.
Da, odata cu acest eveniment, am fost nevoita sa imi dezgrop toate amintirile pe care ma chinuisem ani si ani sa le ascund si sa le maschez. Acum nu mai pot nega nimic, toate trairile vor iesi la suprafata. Dar, pentru ca a trecut atata timp, nici nu imi mai doresc sa sterg totul cu buretele. Nu, nu, acum voi face fata cu curaj, acum voi lua atitudinea pe care nu am luat-o pe vremea aceea. De astazi voi incepe un jurnal, un autoportret scris, o poveste despre toate trairile mele de atunci. Si eu nu voi vorbi despre viata politica, despre manevrele sociale si militare, despre mai marii vremii, despre toate acele iluzii trecatoare. Eu voi contura, asa cum nimeni nu a facut pana acum, viata omului simplu, viata celui care a fost marioneta timpului. Poate chiar viata mea.

***
O noua saptamana, un nou mister. Extrageti detaliile importante, folositi atuurile oferite si incepeti munca de detectivi in arta! Mult spor!

Data trecuta: Urcand de Alina Cristina Marin

Captivi in pinacoteca: Cum am inceput un jurnal

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *