Captivi in pinacoteca: Cel ce a ajuns in varful lumii

Captivi in pinacoteca: Cel ce a ajuns in varful lumii

Cand am implinit varsta de 4 ani, mi-am vazut pentru prima data tatal. A fost plecat de cand m-am nascut eu si a revenit abia la cea de-a 4-a aniversare a mea. Mama imi spunea ca, daca a ajuns in varf, cu siguranta se va intoarce si acasa. Dar eu nu intelegeam ce voia sa zica si nu stiam de ce nu pot sa imi vad tatal. Cand el s-a intors, la mine acasa au venit o multime de jurnalisti si de reporteri, care doreau sa vorbeasca si sa ii ia un interviu tatalui meu. Fiind micut si naiv, nu intelegeam ce se intampla. Apoi am crescut si am gasit ziarele cu acel interviu.
Tatal meu era alpinist si plecase de acasa pentru a-si indeplini cel mai mare vis: acela de a urca pe Everest. In articolele si interviurile din ziare declarase ca s-a antrenat toata viata pentru acest cel mai de pret tel al sau, pentru aceasta mareata dorinta. Spunea ca a facut sacrificiul suprem, acela de a-si lasa sotia si fiul acasa, de a pleca de langa ei pentru un timp, toate cu acelasi scop: a urca pe Everest. In ziare erau si cateva poze ale tatalui meu, impreuna cu mama si cu mine, iar in alte imagini era el, fotografiat intr-un studio, tinand in mana cateva din ustensilele sale de alpinism. Totusi… era ceva ce imi trezea suspiciuni. Cand l-am vazut pentru prima data, atunci, la 4 ani, tatal meu nu avea chipul unui invingator. Poate era lipsa mea de intelepciune, poate era incapacitatea mea de a cunoaste oamenii, dar sunt destul de sigur ca nu ma inselam…
Un om care a urcat pe Everest… cum ar trebui sa arate? Probabil are ochii mari si patrunzatori, cu priviri inflacarate de aceeasi pasiune care l-a dus pana in varful lumii; probabil ochii lui reflecta toata frumusetea pe care a admirat-o de pe cel mai inalt munte; probabil buzele lui spun povesti uluitoare, chiar si fara sa se miste, povesti despre nori, despre varfuri ascutite, despre aventuri in zapada si despre curaj si extaz; probabil fruntea ascunde o multime de amintiri, de senzatii, de dureri, de sperante, de emotii; probabil mainile lui inasprite si dure ofera cele mai calde mangaieri; probabil glasul lui este cel mai in masura sa dea sfaturi acelora care nu stiu cum sa urce in viata… da, asa trebuie sa fie un om care a urcat pe Everest.
Dar tatal meu… nu imi aminteam ca el sa fi avut vreuna dintre aceste trasaturi. Care era adevarul?
Am incercat sa vorbesc cu mama mea.
– Dragul meu, inteleg ca vrei sa iti cunosti mai bine tatal, dar nu crezi ca ar fi mai bine sa il lasi sa se odihneasca in pace?
– Mama, nu vreau sa patez memoria tatalui meu, vreau doar sa il inteleg si sa aflu adevarul.
Atunci ea a tacut cateva momente si mi-a spus in soapta:
– Ei bine, fiule, tatal tau si-a dorit dintotdeauna sa ajunga pe Everest. Odata ajuns acolo, si-a dat seama ca nu va putea niciodata sa ajunga pana in varf, cel putin nu de unul singur. Din pacate, toti camarazii sai alpinisti il parasisera, atunci cand le-a propus aceasta idee uimitoare, asa ca, nedorind sa renunte, a incercat de unul singur. Asa cum prevazuse de la inceput, nu a reusit, dar nimeni nu a aflat asta, toata lumea a crezut ca el a fost acolo, sus… Doar tu, fiule, se pare ca esti la fel de istet cat tatal tau: ti-ai dat singur seama…
La 2 luni dupa aceasta discutie cu mama, ma aflam la poalele muntelui, luand urmele tatalui meu. Eram echipat cu toate cele necesare pentru a reusi si, mai ales, cu multa dorinta si pasiune. Dupa cateva luni de antrenamente, am plecat catre marele vis.
Am petrecut doua saptamani urcand, urcand, urcand… mergand catre mai sus, pentru a putea indeplini visul tatalui meu. In unele clipe ma indoiam ca as putea reusi, dar, din fericire, nu eram singur. In mintea mea si in inima mea era mereu prezent tatal meu.
Drumul era cu adevarat anevoios, frigul era aproape de neindurat, iar efortul depus facea ca urcusul sa fie extrem de solicitant. Ziua razele soarelui te orbeau, iar noaptea nu iti puteai vedea propriile maini. Dar niciodata nu te opresti, pentru ca ai mereu privirile intreptate in sus…
Am revenit acasa dupa ce am reusit sa urc pe Everest, asa cum imi propusesem. Eu, eu, fiul tatalui meu, sunt un alpinist care a reusit sa urce pe varful lumii. Asa cum se intamplase si cu tatal meu, am fost si eu asaltat de multi reporteri, de reprezentanti ai ziarelor si de angajati ai televiziunilor, dar eu nu asta cautam… nu aveam nevoie de publicitate, de recunoastere sau de reflectoare. Eu doream altceva…
Intr-o zi, am gasit ceea ce imi doream. Uitandu-ma in oglinda, am vazut pentru prima data acei ochi patrunzatori, cu privirea plina de emotie si pasiune. Am vazut un chip luminos, la fel ca razele soarelui de pe munte, pe care se citea vointa puternica si de nestramutat, la fel ca intunericul noptii de pe inaltimi. Si am descoperit senzatii, amintiri, extaz si bucurie ascunse sub fruntea brazdata de riduri. Uitandu-ma in oglinda, l-am cunoscut pe cel care a ajuns in varful lumii.

***
De aceasta data, misterul are un indiciu in plus. Va voi spune ca artista care a realizat pictura despre care vorbeste textul se numeste Alina Cristina Marin. Acum incepe rolul vostru: descoperirea operei din poveste.
Si, pentru data viitoare, astept propunerile voastre legate de pictorul de la care doriti “sa fur” o opera pe care, apoi, voi sa o descoperiti.

Data trecuta: Furtuna pe Marea din Galileea de Rembrandt

Captivi in pinacoteca: Cel ce a ajuns in varful lumii

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *