Captivi in pinacoteca: Cuvintele bunicului

Captivi in pinacoteca: Cuvintele bunicului

– Vasily, chelovechek, niciodata sa nu uiti… Acesta nu este un prilej de egoism, ci de introspectie!
Acestea erau cuvintele de capatai ale bunicului meu, de fiecare data cand mergeam la pescuit. Din pacate, insa, niciodata nu le-am inteles pe deplin. Pana acum…
Merg alene pe cararea nebatucita, acoperita pe alocuri de smocuri scurte de iarba putin uscata, cararea de pamant care duce spre lacul micut, ascuns dupa o colina nu foarte inalta. Fiecare pas devine acum un deja-vu, un laitmotiv al copilariei mele, un prilej de declansare involuntara a unor amintiri induiosatoare. Aleg, totusi, sa imi impietresc inima, sa o fac imuna la aceste atacuri ale sensibilitatii, astfel incat sa nu cad prada emotiei. Sunt, totusi, in aceste circumstante, in aceste locuri si cutremurat de aceste amintiri, foarte vulnerabil si expus emotiilor…
– Nu esti aici ca sa ranesti natura, ci ca sa o intelegi, continua el eternul discurs care ne insotea pasii in zilele cand mergeam la pescuit. Fiecare fir de iarba este la locul lui, totul este un echilibru pe care noi, oamenii, nu il intelegem niciodata pe deplin. Nici chiar eu, synok, nici chiar eu nu am inteles pana la capat. Nici chiar eu nu stiu, inca, de ce in fiecare dimineata rasare soarele, pentru ca, mai apoi, sa coboare inapoi in infinitul nepatruns din care vine, lasandu-se inlocuit de astrul noptii… Nici chiar eu nu am inteles de ce iarna aduce cu ea omatul groaznic, inghetat, aparent impenetrabil, iar primavara il topeste incet-incet, de parca nici macar nu ii pasa de cruzimea pe care el ne-o arata in lunile de iarna… Intelegi tu, Vasilitchka?
– Mhm… Cand ajungem?
– Haa, te-am plictisit cu palavragelile mele, synok? Ei, ar trebui sa-mi spui cand sa tac, daca nu-ti face placere! Uite acum trecem de palc si ajungem la colina din fata lacului. Ai obosit?
– Nu, dedushka, nu inca.
– Ai luat viermisorii?
– Da, dedushka, sunt chiar aici! ii raspundeam eu bucuros, aratandu-i cutiuta de tabla plina cu rame si viermisori.
Gandindu-ma in urma, imi amintesc ca ma distram jucandu-ma cu viermii atunci cand nu prindeam niciun peste si ii tratam ca pe niste mici prieteni ai mei. Acum, insa, cred ca as fi scarbit de ei. Cata seninatate ma caracteriza in copilarie…
Cu aceste ganduri, parcurg in acelasi ritm cararea care ducea spre lac, lasand tot mai in urma conacul in care am crescut, unde stateam cu bunicul, cu parintii mei, cu verisori, matuse, cumnati, servitori si uneori cu musafiri. Era o casa foarte mare, cea mai mare din satul acela retras… Toti satenii cunosteau Conacul familiei Perov si pe locatarii acestuia.
Cu toate acestea, bunicul meu prefera sa se imbrace, sa se comporte, sa traiasca precum un om modest. Nu manca niciodata prea mult, se preocupa mereu sa le ajunga si celorlalti. Ii placea sa-i ajute pe toti, indiferent ce efort i s-ar fi cerut. Era foarte rabdator, calm, cu o privire linistita. Si… spunea niste povesti tare interesante!
Avea ochii limpezi, putin acoperiti de pleoapele de sus, de parca ar fi visat intotdeauna cu ochii deschisi. Poate chiar facea asta… As vrea sa il pot revedea!
Vara purta o sapca neagra, cu un cozoroc scurt si o esarfa beige, care devenise maronie cu timpul… spunea ca a primit-o de la bunica mea.
Cand mergeam la pescuit, se imbraca mereu cu un fel de paltonas lejer, deschis la culoare, impermeabil si indeajuns de larg incat sa ma poata ascunde si pe mine acolo, in caz ca ne prinde ploaia. In picioare isi lua niste ghete vechi, cam uzate, negre, cu talpa usor gaurita. De fapt, si le lua doar ca sa imi dea mie un exemplu, pentru ca eu mergeam, cel mai adesea, cu picioarele goale, ca sa pot sa ma joc in lac. El, insa, nu era de acord, spunea ca voi raci si ca atunci cand voi avea varsta lui, picioarele ma vor durea infiorator de tare. Reumatismul precoce care ma incearca acum face ca aceste avertismente ale bunicului meu sa rasune cu ecou in mintea mea.
In buzunarul hainei tinea o batistuta rosie, pe care o folosea la pescuit si cu care imi stergea talpile inainte sa ajungem acasa, ca sa nu atragem mustrarile mamei.
Ajung, in sfarsit, langa lac. Ce mic este! Si ce ocean infinit imi parea in copilarie, cand ma avantam vesel dupa pestisori, pana in mijlocul lacului, cand aruncam pietre pana departe si cand asteptam sa pescuim ceva, masurand cu privirea imprejurimile, gandindu-ma cum le voi transforma in locul meu de joaca.
Odata ajuns langa lac, incep sa ma plimb pe marginile acestuia, privind in zare, apoi uitandu-ma la reflexia mea in apa, si apoi aruncandu-mi din nou privirile in departari. Soarele nu se arata dintre nori, dar lumina lui blanda crea o atmosfera care indemna la emotivitate. Iata cum mi se darama barierele, lasand amintirile frumoase si emotiile sa ma inunde. Fac mai multi pasi incoace si incolo, negasindu-mi locul. Ce sa fac? De ce am venit aici?
In sfarsit, ma asez aici, pe marginea lacului, pe un damb mititel, unde pesemne ca statusem cu mult timp in urma cu bunicul meu. Pe langa lac erau parca aruncate cateva pietre si pe ici pe colo se vedeau niste bolovani mari, pe care saream eu cand eram mic. Iau o pietricica in mana, o arunc de cateva ori in aer, prinzand-o cu dibacie, asa cum ma invatase bunicul si apoi o arunc in lac, cat de departe pot. Hmm, mi-am pierdut dexteritatea. In copilarie zbura mai departe. Sau poate doar asa mi se parea mie…
Raman asezat pe dambul acela. Uitandu-ma in gol, fara sa ma gandesc la ceva anume, incepe sa se infiripe o imagine chiar sub ochii mei. Acolo, pe marginea lacului, il vad pe bunicul meu, asa cum mi-l amintisem pe drum incoace, cu o undita improvizata in mana, stand la pescuit. Da, chiar el e! Cu borcanul cu pestisorii prinsi asezat langa el si cu batista lui rosie, aruncata pe iarba, in dreapta lui. Il vad, il vad tot mai clar! Si usor-usor, langa el apar si eu… copilul. Un pusti cu chip linistit, cu parul balai tuns cu grija de mama, cu o hainuta verde inchis, cu picioarele goale… Ma vad cum stau asezat langa bunicul meu, cu ochii atintiti spre lac, in asteptarea noii capturi.
E un vis? Nu, nu poate fi! Vad aceasta imagine aievea, nu poate fi o inchipuire. Zambesc larg, dar nu ma misc din loc, de frica sa nu dispara ceea ce vad. Doar zambesc si privesc si ma las prada acelor sentimente de care m-am ferit pana acum. Si iar zambesc, uitandu-ma la mine si la bunicul meu, pescuind…
Nu imi amintesc cum am ajuns acasa in ziua aceea, pentru ca, dupa acel moment intens, nu am mai constientizat alte trairi. Stiu doar ca, de indata ce am ajuns acasa, am luat cateva pensule, o panza curata si culorile mele vechi si m-am apucat sa pictez acea imagine, pentru a ma asigura ca nu va ramane doar o inchipuire a mea, ca va deveni palpabila, ca toti o vor vedea intr-o zi.
Vreti sa o vedeti si voi? Ce i-ar mai placea bunicului meu sa stie ca pictura mea l-a trimis in eternitate, prin arta! Ar vedea ca am inteles cuvintele lui: „acesta nu este un prilej de egoism, ci de introspectie”… Fie ca se referea la pescuit, la petrecutul timpului in natura, la pictat sau chiar la revenirea mea dupa atatia ani langa lac, avea dreptate!

***
Iata noul mister! Sunteti, deci, invitati sa va incepeti munca de detectivi in arta. Nu uitati, valorificati fiecare detaliu pe care il gasiti in poveste! Cine va gasi raspunsul de aceasta data?
Spor la treaba!

Data trecuta: Primavara de Claude Monet

Captivi in pinacoteca: Cuvintele bunicului

Livia El-Shaikh

2 comments on «Captivi in pinacoteca: Cuvintele bunicului»

  1. S. Theodora says:

    Vasily Perov, “Pescari”, 1879 🙂

    1. Pushtimea says:

      Bravo, Theodora! Ai castigat un tricou PUSHtimea! Trimite-ne toate datele tale (numele complet, adresa, numarul de telefon). Si spune-ne cati ani ai, cu ce te ocupi. Ca sa ne cunoastem. Si nu uita sa ne citesti in friecare zi! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *