Captivi in pinacoteca: Am vrut sa pastrez o amintire frumoasa

Captivi in pinacoteca: Am vrut sa pastrez o amintire frumoasa

Ati auzit si voi spunandu-se ca fratii si surorile sunt intr-un vesnic si ireconciliabil conflict, ca ei nu se inteleg niciodata si ca familiile numeroase au mereu parte de episoade de dispute intre copii? Ei bine, nu este asa, adevarul este complet diferit. Baietii isi protejeaza surorile frumoase si diafane, indiferent de diferentele de varsta dintre ei, iar fetele isi admira neincetat, cu sau fara manifestari exterioare, fratii curajosi si plini de viata. Sau, cel putin, asa era familia mea…
M-am nascut intr-un sat micut, langa Oslo, si am copilarit acolo impreuna cu cele trei surori ale mele si cu parintii mei. Familia Munch era respectata in sat, deoarece bunicul meu a fost primar, asa ca duceam un trai imbelsugat. Eu, Edvard, eram cel mai mare, iar dupa mine au venit Lisa, Carolina si Krista. Am crescut armonios impreuna, pentru ca eu am fost invatat de tatal meu sa fiu mereu intelegator si amabil cu fetele si cu doamnele, iar surorile mele au fost educate sa arate respect tuturor, fara exceptie. Cu timpul, ele au crescut, iar eu ma simteam tot mai responsabil sa am grija sa aiba tot confortul necesar. De asemenea, ele se ingrijeau de caminul nostru, de gradina si de animalele de langa casa, astfel incat familia sa traiasca intr-o continua buna-stare.
Ne jucam impreuna, alergam prin gradini si pe ulite, ne scaldam in paraul de langa casa, construiam casute pentru pasari si adunam fructe in cosuri mari pentru ca apoi sa le infulecam la umbra copacului mare din curte. Intr-o zi, cand Lisa a implinit 8 ani, tatal meu m-a ajutat sa construiesc un leagan pe care sa i-l ofer drept cadou. Mandru de micul dar faurit chiar de mine, am agatat leaganul cu doua sfori groase de o creanga a copacului mare de langa casa si l-am probat eu insumi, ca sa fie rezistent. Cand l-a vazut, Lisa a fost asa de bucuroasa incat mi-a promis in soapta ca imi va da felia ei de tort. Pentru altii poate parea un gest neinsemnat, insa pentru mine a fost un semn de multumire nesfarsit de frumos, pentru ca stiam cat de mult ii placea tortul.
Cand surorile mele au crescut ceva mai mari, au capatat pasiune pentru citit, pentru cantatul la pian si cusut sau tesut. Eu, de asemenea, am inceput sa imi exersez aptitudinile de pictor. Imi placea sa pictez mici peisaje si imagini din viata cotidiana… Eu si surorile mele nu mai eram un grup de mici haiduci zburdalnici si jucausi, ci devenisem niste adolescenti talentati si bine educati. Dar faptul ca nu aveam aceeasi pasiune devenise un prilej de a ne distanta, fara voia noastra, cate putin in fiecare zi.
Din fericire, singurul moment in care traiam aceleasi sentimente inocente si naive ca cele din copilarie era apusul soarelui. Atunci lasam cu totii treaba inceputa, amanam responsabilitatile noastre pentru cateva minute si ieseam impreuna pe poarta curtii noastre, alergam spre podul de peste paraul ce curgea pe langa ulita pe care locuiam si, rezemandu-ne pe marginea lui din lemn, priveam cum soarele rosiatic si obosit se ducea incet la culcare. Dupa apus, aruncam pietricele mici in apa si priveam reflexia satului nostru in apa lina a paraului rece. Da, acesta era cel mai fericit moment in fiecare zi…
Dar aceste clipe idilice din viata noastra s-au incheiat la un moment dat. Cand a inceput razboiul, eu am fost obligat sa ma inrolez. Am lasat deoparte pasiunea mea pentru pictura, mi-am luat la revedere de la satul natal si am plecat la razboi. Cel mai greu mi-a fost sa ma despart de surorile mele. Nu au varsat nici macar o lacrima atunci pentru ca stiau ca asta m-ar fi intristat amarnic si nu au scos niciun cuvant, dar privirile lor au spus totul si mi-au oferit motivatia pentru a ma intoarce din razboi viu si nevatamat.
Lucrurile s-au intamplat intocmai: dupa incheierea luptelor, eu, impreuna cu alti sateni, am venit acasa vii, cu rani minore si bucurosi ca ne vom revedea familiile. Dar… satul nostru fusese victima unui bombardament devastator. Aproape toate casele erau daramate, gradinile verzi de alta data erau acum in paragina, iar suflarea de viata parea stinsa. La intoarcerea noastra, lucrurile s-au mai animat putin: familiile ne-au iesit in cale, iar clopotele bisericii au batut toata seara in cinstea noastra… Dar nimic nu avea sa mai fie la fel.
Casa noastra fusese si ea aproape complet daramata. Nu mai aveam animale, iar copacul cel mare din gradina mai avea doar cateva ramuri. Tatal meu murise, iar mama mea a orbit. Surorile mele, din fericire, au ramas in viata, dar si ele au pierdut ceva: acea bucurie de a trai fiecare zi cu zambetul pe buze, acel spirit jovial caracteristic lor. Pe fetele lor se citea doar tristetea…
Dar eu nu ma puteam lasa intimidat de tristete. Nu, eu trebuia sa fiu acum sprijinul familiei mele. De cum m-am intors, mi-am luat in brate pensulele, panza si culorile si m-am decis sa imi continui pasiunea. M-am indreptat cu surorile mele catre podul copilariei, unde, privind la parau, asistam impreuna la apusul soarelui. Cu pensulele in mana, am pictat acel peisaj, care, pe fundalul unor asemenea evenimente, parea un colt de rai. Am omis, insa, casele distruse ale satului, copacii goliti de frunze si stricaciunile care intristau pictura. Am decis sa ilustrez peisajul de parca nimic nu s-ar fi intamplat… surorile mele rezemandu-se pe marginea podului, casele mari si frumoase in fundal, maiestuosul copac din curtea noastra dominand in spate, apa lina a paraului curgand alene la vale, soarele apunand linistit peste amintirile frumoase si gingase ale unor frati fericiti.
****
Iata o noua provocare pentru voi. Va invit sa descoperiti tabloul din spatele povestii mele. Mult succes!

Data trecuta: Coada la paine de Nicolae Tonitza

tonitza coada la paine

 

 

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *