Povestea unui tablou: “Arici” de Andrei Shishkin

Povestea unui tablou: “Arici” de Andrei Shishkin

De mici copii, eu si fratii mei obisnuiam sa ne plimbam prin padurea din spatele casei. Frumusetea si maretia ei erau motive de bucurie pentru noi. Dar… mai era ceva ce ne atragea la acea padure. Descoperisem ceva, iar descoperirea noastra nu putea fi impartasita nimanui. Era ceva ce nu putea fi redat in cuvinte. Aflasem un secret pe care nu il puteam divulga…
Era o dupa-amiaza calda de vara, iar noi inaintam prin padure, trecand printr-un luminis. La un moment dat, am auzit o tufa mititica fosnind si am vazut iarba din jurul ei miscandu-se. Ne-am oprit speriati si am asteptat sa se intample ceva teribil. Spre uimirea noastra, din tufa au iesit patru arici: unul mai mare si trei mai mititei. Distrati si fascinati de acest mic eveniment, ne-am oprit sa ii admiram. Mersul lor leganat si precaut, felul in care cercetau drumul cu boticul jucaus, grija pe care cei mai mici o aveau pentru a-l urma pe conducatorul lor, sunetele vesele pe care le scoteau din cand in cand ne fascinau si ne amuzau tare mult. Cu privirile in jos, urmarindu-i fara sa ii speriem, am asteptat ca micutii sa treaca. Dupa ce ei s-au retras intr-un palc de iarba, noi ne-am ridicat privirile si eram gata sa ne continuam drumul. Dar, spre marea noastra uimire, in fata noastra aparuse un batran… Ne-am speriat! Fratii mei mai mici au scos tipete de teama, iar eu m-am retras temator. Cum batranul nu a reactionat, ci doar ne-a zambit ocrotitor, am ramas locului, fara sa fugim, si l-am analizat atenti. Era un mosneag tare, tare batran (cel putin asa ni se parea noua atunci, copii fiind), cu o barba lunga si alba, cu nasul coroiat si cu privirile blande. Avea pe cap o bascuta albastra, iar pe umeri o pelerina de aceeasi culoare, pe sub roba lunga si veche ii atarnau niste nadragi inchisi la culoare. In picioare purta un fel de opinci impletite parca, la fel ca si cosuletul cu ciuperci pe care il tinea in mana. Pentru ca aparitia lui uimitoare sa fie completa, tinea intr-o mana si un toiag de lemn, ce parea mult mai batran decat mosneagul insusi. Ce era de facut ? Sa fugim, era prea tarziu, poate isi spusese deja incantatiile malefice in minte si noi eram tintuiti locului fara voia noastra. Sa strigam dupa ajutor era inutil, nu era nimeni in preajma. Sa ne luptam cu spiritul rau ce ar fi putut fi intrupat in acest mosneag era, de asemenea de prisos, cine stie ce puteri supranaturale avea. Inainte sa ne dam noi seama cum ar trebui sa reactionam, mosneagul ne-a intrebat cu nonsalanta:
– Si voua va plac aricii?
Pentru ca nu am putut raspunde de uimire, el a continuat :
– Eu ii aveam sub protectia mea odata. De fapt, copii, toate animalele padurii erau sub protectia mea. Dar vedeti voi… vremea trece, iar acum lumea s-a schimbat. Cate se mai intampla, vai! Animalele fug speriate de vanatori, niciunul nu mai asculta sfaturile mele: cerbii isi rup coarnele in fuga lor speriata din raza pustii vanatorului, lupii devin tot mai fiorosi din cauza prezentei omului strain, veveritele incep sa uite unde isi fac provizii si familiile lor sunt tot mai haotice, chiar si aricii umbla doar in grupuri, de frica…
Pentru ca noi eram mai mult decat uluiti de cuvintele bizare ale mosneagului, el s-a simtit dator sa ne clarifice nelamurirea:
– Am uitat sa va spun, copii, eu sunt dator Padurii… Odata mi-a salvat viata, iar de atunci i-am promis respect etern. Cand am vazut ca Padurea are nevoie de mine, am ales sa o ajut. Trebuia un om aparte, care sa fie gata sa renunte la lume pentru Padure si sa aiba grija de toate animalele. De atunci traiesc aici, tinand sub ocrotirea mea toate animalele padurii… Asta pana cand omul a inceput sa calce in Padure si sa distruga echilibrul Ei… Vedeti voi copii, atunci cand se aude un foc de pusca undeva, chiar si in capatul padurii, toate animalele se sperie si linistea vietii de aici devine imediat un haos teribil… Omul trebuie sa cunoasca Padurea asa cum o fac eu…
A facut o scurta pauza, privind catre cer. Apoi a continuat:
– Vai, dar iata ca v-am retinut prea mult! Trebuie sa ajungeti acasa, stiu! Sper ca nu v-am speriat ! Povestile mele sunt multe… Daca drumurile noastre se vor mai intalni vreodata prin Padure si daca voi veti dori sa ma ascultati, as putea sa vi le spun…

Livia El-Shaikh

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *